Am cunoscut-o pe Ioana primavara trecuta, cand ne-am intalnit pentru un interviu cu ea si Maria Farcas in formula Liste Noire. O conversatie din care mi-amintesc fractale despre Bucuresti, orasul-sufragerie, designul interior, aceasta Cenusareasa a arhitectilor si dizgratia caselor vopsite ca martipanul.

Mi-am amintit de ea in urma cu doua saptamani, cand via Facebook mi-a parvenit invitatia la lectura ei de la Pavilion Unicredit. Era cu timp, despre timp, cu mesaje si cu cuvinte potrivite. Asa ca m-am dus. Ioana vorbea despre Evaluarile ei lunare, despre cum a incercat sa traduca timpul si despre cum a reusit sa puncteze ciclicitatea care ne tradeaza si ne tempereaza asteptarile. La final, lumea a asaltat-o cu intrebari. I-am urmarit si le-am pastrat pe ale mele pentru saptamana urmatoare, cand aveam sa ne reintalnim.

Lupul Moralist: Ţii aceste lecturi cu ocazia fiecarei expozitii? Te intreb pentru ca, pentru cineva care intra pentru prima oara in contact cu lucrarile si vede doar partea din proiect pe care alegi sa o expui, poate fi interpretabil sensul a ceea ce ai dorit sa transmiti..
Ioana Nemes: Depinde, cateodata, in anumite spatii ei pun la pachet expozitia si lecturile. De multe ori, nu, si de multe ori prezint o singura zi, nu patru. Mie imi place, cand eram la prezentare, se spunea des chestia asta ca publicul nu intelege, dar pana la urma, exista layere. Chestia asta care initial e atat de subiectiva, atat de personala, ajunge foarte abstracta prin niste site. Imi place foarte mult ca unii oameni pot vedea direct abstractul. Dictatura asta a artistului care vrea sa spuna ceva nu functioneaza. Eu spun ceva ca artist si tu, ca public, faci restul.
Pisica Nemernica: E oarecum, ca si cand ai vedea macro. Ai un pixel si apoi te indepartezi si vezi totul landscape.
Ioana Nemes: Exact, exact. Mi se pare ca sunt atat de multe layere incat nu trebuie neaparat sa explici ceva.

LM: Cand ai explicat ca te-ai folosit pe tine cobai si tot pe tine cercetator, ai precizat ca la inceput era vorba doar de aceste doua personaje, dar ulterior au devenit trei..
IN: Era cel care analizeaza chestiile alea, si ultimul. Avem cobaiul, apoi cel care incearca sa fie stiintific cat mai corect, iar al treilea este cel care alege si decide cum sa expuna rezultatul. Pentru ca poti sa expui in foarte multe feluri si depinde mereu de multe variabile, in primul rand de spatiu si de buget.

LM: Evaluarile astea presupun, cred, o mare capacitate de analiza și detașare, practic, sa reușești sa vorbești obiectiv despre ziua care tocmai s-a incheiat, cand mulți pot face asta abia dupa cateva luni sau ani de la evenimentele respective. La lectura le-ai spus celor care vroiau sa se supuna experimentului ca trebuie sa iși conceapa propriul sistem de masurare..crezi ca e ceva la indemana oricui? E mai confortabil sa fii cobai sau sa cercetezi?
IN: Cred ca daca ai colabora cu mine, care am trecut prin asta, ti-ar fi mai usor sa iti faci grila. Cum iti faci grila conteaza foarte mult, pentru ca, desi e un joc pana la urma, trebuie sa fii cat mai serios, cat mai obiectiv.

LM: Mai spuneai și ca te-ai folosit de teoria culorilor a lui Max Luscher..ce ai preluat de acolo?
IN: Da, el in anii `80 a incercat sa exprime starea pacientilor sai cu probleme psihologice prin altceva decat prin vorbe – prin culori. Şi-a dat seama ca oamenii ataseaza diferite stari unor culori. A observat apoi ca trebuie sa reduca toate culorile care exista la un numar mai mic. Erau rosu, galben, gri, negru, alb, mov, verde…Erau culori foarte “coapte”, foarte „ne-isterice”, pentru ca au fost asociate cu felul in care percepeam culorile in primitivism. Trebuia sa alegi culorile instinctiv. Şi facand foarte multe teste pe pacientii lui, a realizat ca preferinta oamenilor pentru anumite culori si felul in care le aleg descrie ireal de amanuntit starea lor, nu doar emotionala. Culorile astea puteau spune intelectual cum erai, iti scanau starea interioara… Mi-am facut si eu testul asta, e pe net, poti sa ti-l faci, si era destul de scarily accurate. Culoarea este la granita intre subconstient si constient, si ma intereseaza asta, cat putem sa controlam si cat nu din culoare.

Eram curioasa sa vad, daca aleg instinctiv o saptamana sau o luna, o culoare pe zi – dar nu prin prisma a ceea ce mi se intamplase mie, nu subiectiv, ci detasandu-ma de asta fara implicatiile personale. Ce era ciudat era ca alegeam atat de precis culorile si am realizat ca exista un pattern. Acum, dupa atatia ani, pare putin magie ca ghicesc intr-un fel, culorile alea. Iti dai seama ca este un fel de circuit. Ca lucrurile se repeta extrem de clar. Şi iti amintesti cum ti se spunea cand erai mic, ca poti face orice vrei si poti fi asa perfect, e bullshit. Iti dai seama ca landscape-ul e deja facut, tu poate decizi pe unde sa o iei.

PN: Dar oare devine un pattern cand te implici si incepi sa observi?
IN: Nu, nu cred. Nu e vorba numai de culori, ci de toate celelalte chestii. Daca te uiti la circuitele din natura vezi ca toate functioneaza asa. E curba lui Gauss, the peak and they go down. E de obicei ciclul unei vieti, dar acest fenomen se aplica si unei luni, si unei zile, si unei secunde, in cele mai mici detalii. Psihologii americani spun ca trebuie sa vezi viata ca pe o harta, ca totul e plan si ca poti vedea diferite puncte, insa e de fapt o vale, in care vezi ansamblul pe care ti-l ofera punctul in care esti atunci. Şi nu mai esti atat de frustrat.

PN: Poti folosi ciclicitatea asta in folosul tau odata ce ai observat-o?
IN: Nu prea. Faptul ca stii in teorie lucrurile astea nu prea te ajuta sa le folosesti si practic. La mine parea ca in septembrie-noiembrie-decembrie, totul urca si era numai de bine. Ma gandeam ca – Ok, whatever, e chestia cu bioritmul, te-ai nascut intro anumita zi si totul este calculat. Dar nu era doar asta, imi veneau foarte multe sanse dinafara in momentul ala. E ceva legat de noroc sau destin, chestii care se intampla necontrolat.

PN: Dar nu te poti gandi ca, daca se vor intampla toate lucrurile astea bune in septembrie, sa folosesti sansa asta din timp?
IN: Nu, pentru ca tu te declini astfel, avand doar anul, dar, de fapt esti subordonat, exista o chestie din asta in fiecare zi, in fiecare ora…Nu poti sa le influentezi pe parcurs. Singura chestie utila a fost ca devii putin mai realist. Iti mai balansezi putin asteptarile si rezultatele, iti dai seama ca nu esti singur.

LM: Toata lumea insista la lectura asupra faptului ca te-ai folosit ca si cobai, erau foarte curiosi daca a fost terapie sau nu.
IN: Cred ca sunt ultimul om care sa doreasca sa se expuna, ma simt cel mai fair undeva in spatele cortinei. Dar mi se parea util sa fii cat se poate de onest cand faci asta. E ca o operatie. Pana la urma, ma interesau mecanismele, era aproape accidental ca eram eu acolo. Am incercat apoi cu alti oameni dar a iesit destul de nasol. Cel mai greu e cu aceasta grila, care te face sa vezi limitele pe care le ai. In fiecare domeniu trebuie sa te extinzi la maxim si la minim, normal ca e subiectiv. Tocmai de asta mereu updatez, pentru ca lucrurile se schimba.

LM: Dar poate nu puteau fi obiectivi la sfarsitul zilei, cum ar fi trebuit.
IN: Da, si imi trebuiau tocmai acesti oameni, anumiti oameni, pentru care sa nu fie fun. Arata foarte fun, aproape pop, dar nu despre asta e vorba. Mereu ne-am lovit de chestia asta, ca trebuie sa fii analitic, oamenii prefera in general sa nu stie lucrurile astea. E intr-un fel, ideea de a-ti vedea viitorul, ceea ce e nasol, pentru ca iti vezi trecutul. Realizezi ca duci acest bagaj clar, nimic metafizic, ca orice chestie din natura.

PN: Iti demonteaza, pana la urma, toata chestia asta, ca tu esti special, ca esti altfel..
IN: Da, si pe asta se bazeaza toata aceasta cultura. Oamenii vor sa uite cat de la fel suntem toti. E asa, dress like this, ia-ti telefonul ala, exista toata cultura asta a stilului. Sunt unelte, sunt fun, dar e fake.

LM: Pana la urma, ajung sa defineasca cu totii un pattern. Iesi pe strada si toata lumea e..altfel.
IN: Am dat odata un interviu si ma intrebau “Cum de sunteti atat de tanara si aveti aceasta obsesie obsesie cu timpul?”. Intr-un fel, e frustrant, pentru ca, am aproape 31 acum si am realizat ca pana la 25 eram total neconstienta de nimic. Dupa care, incepi sa percepi timpul tot mai comprimat. O parte din proiect a fost motivata si de chestia asta, ca poate daca analizezi timpul astfel si incerci sa tragi de el nu mai trece atat de repede. In momentul in care te focusezi pe ceva, ai senzatia ca se dilata.

PN: E foarte interesant, ca pana acum aveam sentimentul asta intrinsec si nu stiam cum sa il exprim, dar acum devine foarte clar, cu proiectul tau, aveam greata lui Sartre, in care simti viata din fiecare lucru si nu stii cum sa o spui..
IN: Am devenit constienta de chestia asta cand aveam deja un calup de zile in spate. Şi dupa ce te uiti inapoi, vezi ca fiecare zi e like a story. Pentru ca a ta, dar nu tu ai scris-o. Şi poti sa rupi zile separate si sa le reconstruiesti in alta poveste. Pentru expozitia de aici, am luat zilele acestea, care dintr-o coincidenta aveau aceeasi culoare, gri, desi erau din ani diferiti.

LM: De ce esti anti jurnale?
IN: Pentru ca, atunci cand eram mica eram foarte curioasa sa citesc multe biografii si jurnale. Mi se parea insa putin gratuit..ca si autoportretele. Era foarte expresionist. La fel si jurnalele. Desi unii oameni tin jurnalele foarte smart. De exemplu Tracy Emin, imi place foarte mult ce face, isi pune viata pe tapet.

LM: Te-au intrebat multi daca proiectul e un fel de jurnal..
IN: Da, exista de la inceput pericolul asta. Daca nu l-as fi facut cu mine nu ar fi fost pericolul asta. Daca eram om de stiinta nimeni nu ar fi remarcat nimic. Dar e normal…Sau textele pe care le scriu..sunt paragrafe intregi, ca un fel de intelegere a zilei care se incheie. Insa cand trebuie sa le expun, le trec prin inca o sita si scot ceva foarte comprimat, tot ce este personal. Imi place sa le curat, sa fie cat mai abstracte.

LM: Spuneai ca citeai mult Virginia Woolf si John Fowles in perioada de inceput a Monthly Evaluations. Ce ai preluat de la ei?
IN: Virginia Woolf era super preocupata de asta si in The Lighthouse, mai ales, incerca sa faca trecerea timpului ceva vizibil. Era lumina de dimineata pana seara. In literatura e mult mai usor sa faci asta. Sau in film. Sa te joci cu durata unui eveniment. La Fowles imi placea background-ul psihologic, posibilitatea de a vedea tot ce se intampla in spatele personajelor.

LM: De ce nu mai faci fotografie?
IN: Pentru ca in facultate am facut numai fotografie. E partea negativa a faptului ca studiezi un lucru foarte mult. Eram atat de curioasa si in legatura cu desenul sau pictura, cu ce se intampla in afara. Acolo poti sa iti alegi ce studiezi, insa aici faceam numai si numai fotografie. Imi placea foarte mult si incepusem sa citesc foarte multe carti, dar apoi vedeam prea mult ce era in spate, bucataria asta interna. Am urat-o, cand am terminat scoala. Imi placea ce faceau alti artisti dar nu..nu eu. Cand studiezi un singur lucru e total nociv.

LM: Spune-ne despre ultimul tau proiect, Relics of the afterfuture.
IN: Nu l-am prezentat in Romania pentru ca nu exista bani pentru transport. Porneste de la ideea ca comunismul a distrus foarte mult din ceea ce insemna folclor. L-a facut foarte artificial. Era un fel de propaganda. L-am urat pe Brancusi, si pe Eminescu, pentru ca erau facuti sa para centrul universului. Apoi, cand eram la facultate am luat o carte despre Brancusi, scrisa de un strain. Daca citesti o carte scrisa de altcineva despre perioada aceea, perspectiva e mult mai detasata. Şi atunci iti dai seama ca el a avut un rol in modernism in momentul acela. Nu mai era buricul pamantului, era detasat de patosul asta nationalist roman. Vroiam sa sar peste comunism si sa merg mai mult spre primitivism, sa citesc cartile scrise inainte de perioada comunista, care sunt mult mai oneste. E foarte etnografic. Aveau o cultura foarte pagana, credeau in pamant, aveau o viata foarte simpla, coordonata in functie de natura. Iar chestiile cele mai frumoase se intamplau odata cu schimbarile in natura. Existau toate simbolurile… Atunci, orice obiect avea o functionalitate.  Mi-am dat seama ca acum totul a ajuns un ambalaj fals, total neartizanal. Suntem o cultura saraca. Dar, in acelasi timp mi se pare foarte apetisanta simplitatea asta, primitivismul asta. Am vrut sa scap de obsesia comunismului, nu vroiam sa fac insa nici o recuperare istorica. Ma gandeam sa duc lucrurile astea intr-un fel de viitor hibrid. In care ele s-au transformat conform necesitatilor de acolo. Aproape genetic.  

Evaluari Lunare dateaza din 2001 si este inextricabil legat de intimplarile care au dus la descoperirea vocatiei de artist. Pentru ca Ioana Nemes a fost jucatoare profesionista de handbal pina cind o accidentare la genunchi a pus capat carierei de sportiva. Abia apoi a luat decizia de a fi artist. O intreaga lume i s-a deschis dinainte, si pentru a avea o perspectiva si control asupra ei, Nemes a inceput lucrul la proiectul The Wall pe peretele sufrageriei din micul apartament in care traia impreuna cu mama si fratele geaman. Peretele a fost impartit in doua sectiuni, una documentind aspiratiile si proiectele inca nerealizate ale artistei, cealalta fiind o cronica a aspiratiilor implinite si a proiectelor realizate. Fiecare mutare dintr-o parte in alta a peretelui era documentata printr-o fotografie si arhivata.

In 2004, s-au intimplat doua lucruri esentiale pentru evolutia proiectului: Wall Project a fost expus intr-o galerie si Nemes s-a mutat din apartament. Aceste evenimente au avut impact asupra experimentului, care a ajuns sa se concentreze din ce in ce mai mult in jurul ideii de timp si de cum poate acesta sa fie facut vizibil. Nemes a devenit extrem de interesata de ideile scriitoarei britanice Virginia Woolf si de felul in care aceasta intelegea timpul, de naratiunea lui John Fowles si de teoriile despre culori ale psihologului elvetian Max Luscher. Din toate aceste influente si intimplari a luat fiinta proiectul Evaluari Lunare. Ioana Nemes si-a creat un sistem de masurare prevazut cu cinci parametri: fizic (F), emotional (E), intelectual (I), finaciar (F) si al destinului (D). Din 2005, fiecare zi din viata ei este evaluata conform acestor parametri, dupa care ii este alocata o culoare si un citat sau citeva cuvinte inainte de a fi arhivata alaturi de celelate zile.

Atunci cind proiectul este expus intr-o galerie, Nemes reflecta asupra celorlalte lucrari din expozitie si a conceptului curatorial, dupa care cauta prin arhiva si alege o selectie de zile. Acestea sunt mai apoi transformate in desene pe perete sau obiecte de plastic ce aduc a lespezi funerare.

Pe aceeași temă: