Have Love Will Travel este melodia celor de la The Sonics pe care Guy Ritchie a ales-o in Rocknrolla pentru ca Thandie Newton sa isi miste eleganto-lasciv corpul pentru a se lasa admirata de un bad boy interpretat de Gerard Butler.
Cu aceeasi energie incepe si Tournee, film premiat la Festivalul de Film de la Cannes pentru cea mai buna regie, o incursiune in lumea americana a new burlesque-ului, dezlantuita pe taram francez.
Mathieu Amalric, regizor si actor principal, interpreteaza rolul lui Joachim, fost producator de televiziune care se intoarce in Franta ca manager al unei trupe de new burlesque (dupa 20 de minute, mi-am dat seama ca este vorba despre actorul care il joaca pe adversarul lui James Bond din Quantum of Solace). Inspirat dintr-un roman Collette aparut in anul 1913, Tournee este un road movie amuzant, plin de o energie senzuala si de o pofta pentru o viata mereu mai buna. Filmul urmareste spectacolele sustinute in orase-port ca Le Havre, La Rochelle, cu intentia si directia nerealizate, Paris.
Joachim este reprezentantul unei dezordini care se manifesta atat prin lucrurile mici, cum ar fi ciocolatele si pliculete de zahar din hotelurile unde merge cu care isi indeasa buzunarile, dar si prin conflictele exterioare- cu fosta amanta, cu fostul mentor, cu fostul competitor, toti fiind debitori carora le datoreaza bani, dar mai ales interioare care reusesc sa iasa la suprafata sub forma unei lacrimi in urma unei partide cu una dintre dansatoare, interpretata de Miranda Colclasure. Actrita americanca este the it girl a showului, cu numere de reprezentatie istete, dar a carei nostalgie profunda transcede genele false de care nu se desparte absolut niciodata.
Tournee este o explozie de veselie trista, de rasete, marcata de sunetul dopurilor sticlelor de sampanie care se deschid la finalul fiecarui spectacol. Filmul este o incursiune aproape documentara – din cauza bugetului redus, toate imaginile cu spectatori au fost inregistrate cu public autentic, in timpul showurilor – intr-un univers al tatelor, tatuajelor, genelor false, al unei senzualitati inventive si al manifestarilor materne (atat fata de copiii lui Joachim, cat si fata de Julien, tanarul care ii insoteste in turneu si care se ocupa de transport si de lucrurile marunte de care fetele au nevoie).
Finalul prezinta o cedare, o capitulare in fata realismului vietii. In ciuda obstacolelor, show must go on pe aceeasi melodie cu care filmul a inceput. Daca nu neaparat spectacolul, macar iubirea va continua sa calatoreasca.
Un articol realizat in parteneriat cu sarutaridecinema.ro
