Un discurs inseamna putere: cuvintele au menirea de a convinge, de a transforma, de a declansa in ascultator o schimbare, de la credinte la atitudine.
Discursul ce reprezinta tema centrala a filmului lui Tom Hooper trebuia sa mobilizeze un sfert din lume, cat ocupa Imperiul Marii Britanii in 1939, intr-o confruntare contra Germaniei naziste, sa inlature frica intrarii intr-un nou razboi si sa ofere incredere intr-un conducator nou.
Unele persoane se nasc cu calitati pe care o cresterea prea drastica, un comportament abuziv din partea unei dadace sa spunem, la care se adauga mediul aristocratic, dar conservator al monarhiei britanice le pot distorsiona. Cu un curaj bine ascuns in spatele unei balbaieli provocate de factori umani externi, cum ar fi asteptarile unui tata exigent, Printul Albert sau Bertie, cum este alintat de cei apropiati, se confrunta cu responsabilitati ce la prima vedere ii depasesc virtutile. Fiul cel mic al familei regale trebuie sa vorbeasca in public, lucru de care ii este mai frica decat de moarte. Atunci cand toate cursurile si toti expertii esueaza, sotia sa, Elizabeth gaseste o solutie neconventionala: un actor ratat australian, a carui talent de a ajuta oamenii sa vorbeasca in public devine temelia unui viitor rege.
The King’s Speech este un film regal din toate punctele de vedere, in special in ceea priveste modalitatea actorilor de a da viata fricii, si in acelasi timp curajului. Colin Firth il interpreteaza pe viitorul rege cu autenticitate, cu emotie si mai ales cu foarte multa umanitate. Helena Bonham Carter realizeaza un rol la polul opus fata de vrajitoarea lipsita de orice urma de bunatate din Harry Potter si se transforma in simbolica “femeie din spatele barbatului”. Privirea ei e calda, ochii incurajeaza fara a spune un cuvant. Geoffrey Rush, desi joaca rolul unui commoner, este la fel de nobil ca un monarh. Cu un strop de atitudine anarhica fata de regalitate, folosind metode ce nu se supun canoanelor, Geoffrey Rush reprezinta impulsul necesar pentru a scoate la lumina regele din “B-B-Bertie”. Iar Timothy Spall este sarea si piperul necesara pentru a dezmorti atmosfera intensa.
Ca punct forte al realizarii cinematografice, trebuie mentionate plonjee-urile si contra-plonjee-urile, camera care diminueaza importanta unui personaj sau al unui moment sau care da valoare unei transformari. Microfonul devine un personaj in sine, portretizat mai intai ca dusmanul pe care printul Albert trebuia sa il confrunte, asa cum Anglia urma sa dea piept unei amenintari globale.
Cel mai bun moment al filmului este, desigur, discursul. Muzica este cea care ghideaza cuvintele regelui. Am apreciat ca nu a fost o expunere perfecta, asa cum glumeste personajul lui Colin Firth, lumea intreaga trebuia sa stie ca el era cel care vorbea, nu a fost vorba despre o schimbare miraculoasa cu care ne-am obisnuit in filmele comerciale. Dimpotriva, pauzele luate pentru a depasi dificultatile de vorbire ajuta secventa sa respire, publicul sa absoarba cuvintele si mesajul si mai ales triumful. The King’s Speech este o demonstratie ca un discurs, compus din cuvinte bine alese si spuse cu cantitatea potrivita de emotie si suflet pot schimba lumea.
