Se pare ca nu sunt singura lasa. Singura care nu are curajul sa spuna lucrurile la timp, care isi inghite cuvintele ca mai apoi sa le insire cu furie pe o coala alba. Citeşte în continuare

Am cunoscut-o pe Ioana primavara trecuta, cand ne-am intalnit pentru un interviu cu ea si Maria Farcas in formula Liste Noire. O conversatie din care mi-amintesc fractale despre Bucuresti, orasul-sufragerie, designul interior, aceasta Cenusareasa a arhitectilor si dizgratia caselor vopsite ca martipanul.

Mi-am amintit de ea in urma cu doua saptamani, cand via Facebook mi-a parvenit invitatia la lectura ei de la Pavilion Unicredit. Era cu timp, despre timp, cu mesaje si cu cuvinte potrivite. Asa ca m-am dus. Ioana vorbea despre Evaluarile ei lunare, despre cum a incercat sa traduca timpul si despre cum a reusit sa puncteze ciclicitatea care ne tradeaza si ne tempereaza asteptarile. La final, lumea a asaltat-o cu intrebari. I-am urmarit si le-am pastrat pe ale mele pentru saptamana urmatoare, cand aveam sa ne reintalnim.

Lupul Moralist: Ţii aceste lecturi cu ocazia fiecarei expozitii? Te intreb pentru ca, pentru cineva care intra pentru prima oara in contact cu lucrarile si vede doar partea din proiect pe care alegi sa o expui, poate fi interpretabil sensul a ceea ce ai dorit sa transmiti..
Ioana Nemes: Depinde, cateodata, in anumite spatii ei pun la pachet expozitia si lecturile. De multe ori, nu, si de multe ori prezint o singura zi, nu patru. Mie imi place, cand eram la prezentare, se spunea des chestia asta ca publicul nu intelege, dar pana la urma, exista layere. Chestia asta care initial e atat de subiectiva, atat de personala, ajunge foarte abstracta prin niste site. Imi place foarte mult ca unii oameni pot vedea direct abstractul. Dictatura asta a artistului care vrea sa spuna ceva nu functioneaza. Eu spun ceva ca artist si tu, ca public, faci restul.
Pisica Nemernica: E oarecum, ca si cand ai vedea macro. Ai un pixel si apoi te indepartezi si vezi totul landscape.
Ioana Nemes: Exact, exact. Mi se pare ca sunt atat de multe layere incat nu trebuie neaparat sa explici ceva.

LM: Cand ai explicat ca te-ai folosit pe tine cobai si tot pe tine cercetator, ai precizat ca la inceput era vorba doar de aceste doua personaje, dar ulterior au devenit trei..
IN: Era cel care analizeaza chestiile alea, si ultimul. Avem cobaiul, apoi cel care incearca sa fie stiintific cat mai corect, iar al treilea este cel care alege si decide cum sa expuna rezultatul. Pentru ca poti sa expui in foarte multe feluri si depinde mereu de multe variabile, in primul rand de spatiu si de buget.

LM: Evaluarile astea presupun, cred, o mare capacitate de analiza și detașare, practic, sa reușești sa vorbești obiectiv despre ziua care tocmai s-a incheiat, cand mulți pot face asta abia dupa cateva luni sau ani de la evenimentele respective. La lectura le-ai spus celor care vroiau sa se supuna experimentului ca trebuie sa iși conceapa propriul sistem de masurare..crezi ca e ceva la indemana oricui? E mai confortabil sa fii cobai sau sa cercetezi?
IN: Cred ca daca ai colabora cu mine, care am trecut prin asta, ti-ar fi mai usor sa iti faci grila. Cum iti faci grila conteaza foarte mult, pentru ca, desi e un joc pana la urma, trebuie sa fii cat mai serios, cat mai obiectiv.

LM: Mai spuneai și ca te-ai folosit de teoria culorilor a lui Max Luscher..ce ai preluat de acolo?
IN: Da, el in anii `80 a incercat sa exprime starea pacientilor sai cu probleme psihologice prin altceva decat prin vorbe – prin culori. Şi-a dat seama ca oamenii ataseaza diferite stari unor culori. A observat apoi ca trebuie sa reduca toate culorile care exista la un numar mai mic. Erau rosu, galben, gri, negru, alb, mov, verde…Erau culori foarte “coapte”, foarte „ne-isterice”, pentru ca au fost asociate cu felul in care percepeam culorile in primitivism. Trebuia sa alegi culorile instinctiv. Şi facand foarte multe teste pe pacientii lui, a realizat ca preferinta oamenilor pentru anumite culori si felul in care le aleg descrie ireal de amanuntit starea lor, nu doar emotionala. Culorile astea puteau spune intelectual cum erai, iti scanau starea interioara… Mi-am facut si eu testul asta, e pe net, poti sa ti-l faci, si era destul de scarily accurate. Culoarea este la granita intre subconstient si constient, si ma intereseaza asta, cat putem sa controlam si cat nu din culoare.

Eram curioasa sa vad, daca aleg instinctiv o saptamana sau o luna, o culoare pe zi – dar nu prin prisma a ceea ce mi se intamplase mie, nu subiectiv, ci detasandu-ma de asta fara implicatiile personale. Ce era ciudat era ca alegeam atat de precis culorile si am realizat ca exista un pattern. Acum, dupa atatia ani, pare putin magie ca ghicesc intr-un fel, culorile alea. Iti dai seama ca este un fel de circuit. Ca lucrurile se repeta extrem de clar. Şi iti amintesti cum ti se spunea cand erai mic, ca poti face orice vrei si poti fi asa perfect, e bullshit. Iti dai seama ca landscape-ul e deja facut, tu poate decizi pe unde sa o iei.
Citeşte în continuare

Citeşte în continuare

Deseara, 4 martie, la ora 18.30, are loc vernisajul expozitiei foto Radu Afrim, cu ocazia lansarii numarului 2 al revistei de fotografie Punctum la Libraria Engleza “Anthony Frost”.

Revista publica in fiecare numar un portofoliu al unei personalitati din domeniul cultural, pasionata de fotografie. De data aceasta, a fost Radu Afrim.

“Incerc sa duc inspre bizar un anumit tip de erotism, sa creez o atmosfera suprarealista care sa nu se regaseasca neaparat in compozitie, ci in trupurile celor pe care ii fotografiez. Trupurile au povesti. Iar eu fotografiez intamplari si trupuri, nu trupuri lipsite de intamplari”.  (Radu Afrim, intr-un interviu realizat de fotograful Cosmin Bumbut, editorul publicatiei) Citeşte în continuare

RIP your heart out, dear, pare ea sa spuna, din fiecare fotografie, din fiecare scancet imprimat pe film. Asa o vad, asa mi-o imaginez pe Alison Brady. Running with scissors from reality.

Was it the blindness that killed her?

“Creez ca sa stimulez dorinte inconstiente, ca sa aduc la suprafata emotii intime, ghidate de o dinamica ce balanseaza intre realitate si fantezie”, spune newyorkeza Alison Brady despre fotografiile ei.

the pain of consience?

or her job?
Citeşte în continuare

Ellen von Unwerth a fost supermodel timp de zece ani, dupa care a trecut de partea cealalta a aparatului de fotografiat si a camerei de filmat pentru a surprinde la alte femei ceea ce altii nu reusisera sa surprinda la ea.

Dupa ce reviste din toata lumea i-au dedicat pagini intregi pentru a-si expune editorialele, von Unwerth isi omagiaza muzele intr-o culegere a celor mai memorabile portrete surprinse de-a lungul carierei: Fräulein.

S-a jucat cu Claudia Schiffer, Kate Moss, Vanessa Paradis, Britney Spears, Eva Mendes, Carla Bruni si Monica Belluci, transformandu-le in ceea ce presa a numit not your average girls-next-door.

Citeşte în continuare

we couldn’t agree more. It’s in the nature of hipsters to act just about like that.

a perfect line for “copii din ziua de azi” – no hard feelings!

Citeşte în continuare

Nu m-a atras fotografia glamour si fashion niciodata. Deloc-deloc. In nici un fel. Rece, goala, stupida. Mereu la fel. Nu-mi transmite nimic, nu-mi da si mie o emotie ceva. Decat, iata, daca e facuta de Jean-Francois Lepage. Tot rece, dar un rece care-mi zbarleste parul de pe ceafa. Citeşte în continuare

It’s a great honor, it’s our great pleasure to announce that our sub-mainstream idol, light artist, chalk-and-charcoal mad painter with no brushes aka Dan Perjovschi is on tour and kicking all American art rejects! Citeşte în continuare

Elena Kalis e fascinata de fotografia subacvatica, asa ca nu e de mirare ca traieste in Bahamas de peste zece ani, desi s-a nascut in Rusia. Obsesia ei pentru apa, pe care o vede ca pe o alta dimensiune, s-a materializat in fotografii minunate. Iar modelul ei preferat e fetita ei, Sascha, care are 10 ani, ca si Alice. You do the math. Citeşte în continuare

Deseara Joia viitoare la 18.00, verisoara mea de-a doua, Pisica Patrata, si taica-su, Ciubi, lanseaza la subCarturesti primul album de street art romanesc. Citeşte în continuare

M-am gandit ca poate v-ati saturat de miniaturi, asa ca azi va servesc un artist gigantist. Sau cum e opusul de la miniaturist?

Sam3 vandalizeaza, spre bucuria mea, panouri publicitare. Le face sa aiba un rost. Le face frumoase. S-a nascut in Spania si momentan traieste si lucreaza in Madrid, dar picturile lui murale sunt raspandite prin toata Europa. Şi, spre deosebire de lucrarile lui Slinkachu, cele ale lui Sam nu sunt usor de trecut cu vederea.

Citeşte în continuare

Instalatiile artistului londonez Slinkachu nu pot sa nu te impresioneze, amuze, chiar induioseze. Asta daca nu cumva treci pe langa ele fara sa le observi. Ceea ce e foarte posibil. :)

Ştiti omuletii aia din jocurile Lego? Aia care conduc trenulete, masinute sau asteapta trenul in gara sau populeaza pietele de jucarie? Cu aia se joaca Slinkachu. Ii modifica si ii plaseaza in instalatii miniaturale prin orase. La shopping, la picnic, in excursie, prinsi in accidente si lupte de strada, murind sau visand.

One Day He’ll Notice Me

Accident

Citeşte în continuare

Ca tot vorbeam de diferente intre fotografiile astea de pe diverse site-uri, diferente care nu prea sunt de gasit. Şi e cumva normal, pentru ca acesti fotografi, amatori sau ne, frecventeaza aceleasi locuri, se invart in aceleasi cercuri, uneori au aceiasi profesori, asculta cam aceeasi muzica, deci sunt mari sanse sa le vina aceleasi idei.

Pana aici, nimic interesant. Oarecum dragut e ca i-a adunat cineva pe site-ul asta. Dar cu simpatie, banuiesc, si nu cu scopuri marsave, cum ar fi facut Pisica nemernica.

Katarina Soskic

Nick Kapros

Vinny Gillan

Jake-Dow Smith Citeşte în continuare

A fost numita un fel de Ryan McGinley sau de Nan Goldin, dar ea e, de fapt, un fel de Tracey Baran. Şi cine stie cum i s-ar mai fi zis daca nu murea prin 2008, la 33 ani. Dar inainte sa moara, ne-a aratat, intr-un jurnal vizual, cum a trait. Citeşte în continuare

Dar poate ca v-ati saturat, ca si mine, de targuri vintage. Şi atunci va recomand ceva foarte misto. Un targ de urban fashion cu creatii de designeri tineri si talentati. La galeria M17, pe strada Matasari, la numarul 17. Weekendul asta. Citeşte în continuare

This is the first movie we’re gonna watch in 2010. Well, at least myself. Although I think they could’ve done better about Jane B. Citeşte în continuare

[When Jimi Hendrix set his guitar on fire at the 1967 Monterey Pop Festival he created one of rock’s most perfect moments. Standing in the front row of that concert was a 17-year-old boy named Ed Caraeff. Caraeff had never seen Hendrix before nor heard his music, but he had a camera with him and there was one shot left in his roll of film. As Hendrix lit his guitar, Caraeff took a final photo. It would become one of the most famous images in rock & roll. But have you ever heard of Ed Caraeff? Citeşte în continuare