Am cunoscut-o pe Ioana primăvara trecută, când ne-am întâlnit pentru un interviu cu ea şi Maria Farcaş în formula Liste Noire. O conversaţie din care mi-amintesc fractale despre Bucureşti, oraşul-sufragerie, designul interior, această Cenuşăreasă a arhitecţilor şi dizgraţia caselor vopsite ca marţipanul.
Mi-am amintit de ea în urmă cu două săptămâni, când via Facebook mi-a parvenit invitaţia la lectura ei de la Pavilion Unicredit. Era cu timp, despre timp, cu mesaje şi cu cuvinte potrivite. Aşa că m-am dus. Ioana vorbea despre Evaluările ei lunare, despre cum a încercat să traducă timpul şi despre cum a reuşit să puncteze ciclicitatea care ne trădează şi ne temperează aşteptările. La final, lumea a asaltat-o cu întrebări. I-am urmărit şi le-am păstrat pe ale mele pentru săptămâna următoare, când aveam să ne reîntâlnim.
Lupul Moralist: Ţii aceste lecturi cu ocazia fiecărei expoziţii? Te întreb pentru că, pentru cineva care intră pentru prima oară în contact cu lucrările şi vede doar partea din proiect pe care alegi să o expui, poate fi interpretabil sensul a ceea ce ai dorit să transmiţi..
Ioana Nemeş: Depinde, câteodată, în anumite spaţii ei pun la pachet expoziţia şi lecturile. De multe ori, nu, şi de multe ori prezint o singură zi, nu patru. Mie îmi place, când eram la prezentare, se spunea des chestia asta că publicul nu înţelege, dar până la urmă, există layere. Chestia asta care iniţial e atât de subiectivă, atât de personală, ajunge foarte abstractă prin nişte site. Îmi place foarte mult că unii oameni pot vedea direct abstractul. Dictatura asta a artistului care vrea să spună ceva nu funcţionează. Eu spun ceva ca artist şi tu, ca public, faci restul.
Pisica Nemernică: E oarecum, ca şi când ai vedea macro. Ai un pixel şi apoi te îndepărtezi şi vezi totul landscape.
Ioana Nemeş: Exact, exact. Mi se pare că sunt atât de multe layere încât nu trebuie neapărat să explici ceva.
LM: Când ai explicat că te-ai folosit pe tine cobai şi tot pe tine cercetător, ai precizat că la început era vorba doar de aceste două personaje, dar ulterior au devenit trei..
IN: Era cel care analizează chestiile alea, şi ultimul. Avem cobaiul, apoi cel care încearcă să fie ştiinţific cât mai corect, iar al treilea este cel care alege şi decide cum să expună rezultatul. Pentru că poţi să expui în foarte multe feluri şi depinde mereu de multe variabile, în primul rând de spaţiu şi de buget.
LM: Evaluările astea presupun, cred, o mare capacitate de analiză și detașare, practic, să reușești să vorbești obiectiv despre ziua care tocmai s-a încheiat, când mulți pot face asta abia după câteva luni sau ani de la evenimentele respective. La lectură le-ai spus celor care vroiau să se supună experimentului că trebuie să își conceapă propriul sistem de măsurare..crezi că e ceva la îndemâna oricui? E mai confortabil să fii cobai sau să cercetezi?
IN: Cred că dacă ai colabora cu mine, care am trecut prin asta, ţi-ar fi mai uşor să îţi faci grila. Cum îţi faci grila contează foarte mult, pentru că, deşi e un joc până la urmă, trebuie să fii cât mai serios, cât mai obiectiv.
LM: Mai spuneai și că te-ai folosit de teoria culorilor a lui Max Luscher..ce ai preluat de acolo?
IN: Da, el în anii `80 a încercat să exprime starea pacienţilor săi cu probleme psihologice prin altceva decât prin vorbe – prin culori. Şi-a dat seama că oamenii ataşează diferite stări unor culori. A observat apoi că trebuie să reducă toate culorile care există la un număr mai mic. Erau roşu, galben, gri, negru, alb, mov, verde…Erau culori foarte “coapte”, foarte „ne-isterice”, pentru că au fost asociate cu felul în care percepeam culorile în primitivism. Trebuia să alegi culorile instinctiv. Şi făcând foarte multe teste pe pacienţii lui, a realizat că preferinţa oamenilor pentru anumite culori şi felul în care le aleg descrie ireal de amănunţit starea lor, nu doar emoţională. Culorile astea puteau spune intelectual cum erai, îţi scanau starea interioară… Mi-am făcut şi eu testul ăsta, e pe net, poţi să ţi-l faci, şi era destul de scarily accurate. Culoarea este la graniţa între subconştient şi conştient, şi mă interesează asta, cât putem să controlăm şi cât nu din culoare.
Eram curioasă să văd, dacă aleg instinctiv o săptămână sau o lună, o culoare pe zi – dar nu prin prisma a ceea ce mi se întâmplase mie, nu subiectiv, ci detaşându-mă de asta fără implicaţiile personale. Ce era ciudat era că alegeam atât de precis culorile şi am realizat că există un pattern. Acum, după atâţia ani, pare puţin magie că ghicesc într-un fel, culorile alea. Îţi dai seama că este un fel de circuit. Că lucrurile se repetă extrem de clar. Şi îţi aminteşti cum ţi se spunea când erai mic, că poţi face orice vrei şi poţi fi aşa perfect, e bullshit. Îţi dai seama că landscape-ul e deja făcut, tu poate decizi pe unde să o iei.
Citeşte în continuare
Was it the blindness that killed her?
or her job?
Katarina Soskic
Nick Kapros
Vinny Gillan
Jake-Dow Smith 
