„Sa pui laolalta momentele intime și sa formezi din ele o secvența – aici incepe creația artistica. Ca fotograf compun și apas pe buton cand simt ca e momentul potrivit, insa fara sa-mi dau seama de ce, de cele mai multe ori. Presupun ca alegerea momentului face și ea parte din creația artistica.”, spune Clayton Cotterell despre munca sa. Citeşte în continuare

Lucie & Simon si-au fotografiat personajele acasa, in timp ce-si vedeau de activitatile lor obisnuite. Imaginile arata momente de intimitate, pretioase si delicate, care, dincolo de simplitatea lor, stau marturie pentru realitatea cotidiana. Citeşte în continuare

Puternic, vibrant, intunecat, seducator, intimidant. Doar cateva atribute care ar putea descrie orice lucrare a lui Brian Viveros. Lucrarile lui sunt supra-femei. Ireale, razboinice, suferinde. A creat o noua specie feminina incarcata cu sexualitate dar dezbracata de orice urma de gingasie. Citeşte în continuare

Nascuta si crescuta in Italia si investita cu un farmec personal debusolant, actrita si regizoarea Asia Argento (care a facut si un duet foarte hot cu Brian Molko dupa Je t’aime moi non plus a lui Gainsbourg, isi prezinta colectia personala de scrisori de adio. Citeşte în continuare

Asa ne spune ilustratoarea Nicole Lavelle, care, impreuna cu doi designeri indie din Portland, a lucrat o serie de postere super hype pentru biciclisti. Citeşte în continuare

Universul creat de Bicicleta sem Freio e populat in principal de gagici frumoase cu parul roz verde, curbele lor naucitoare si mijloacele lor de transport pe doua roti. Citeşte în continuare

Aseara dupa ce-am scapat de la munca am fost in Otherside of Expirat sa ma educ despre lomography. Am fost intampinat de Roxana și Petruș cu o masa plina de aparate foto. Roxana mi-a explicat in linii mari ce e lomography. Am dat din cap aprobator la fiecare cuvant pe care-l spunea, cascand ochii din cand in cand ca sa par cat de cat mirat (imi facusem temele dinainte, știam tot!). Citeşte în continuare

Aceasta este fotografia facuta cu cea mai lunga expunere din lume. Arata ca o scena dintr-un vis pentru ca a surprins fiecare faza a soarelui deasupra podului suspendat din Bristol, de-a lungul unei perioade de sase luni. Şi pentru asta n-a fost nevoie decat de conserva goala cu o deschidere de 0.25mm pe post de stenopa si o singura coala de hartie fotografica. Citeşte în continuare

Se vede pe tine (sau prin tine!) ca n-ai exista fara bagajul ala. Fara toate drumurile pe care le-ai facut si pe care o sa le faci, fara tot trecutul ala pe care il cari cu tine peste tot si fara viitorul ala care te asteapta sa-l gasesti. Citeşte în continuare

Ma uit la lucrarile lui zambind si nu pot sa nu ma gandesc ca Teun Hocks se distreaza de minune cand le realizeaza. Citeşte în continuare

Te-ai gandit vreodata cum ar fi aratat Hitler fara mustata? Citeşte în continuare

Ilustratoarea Stina Persson traieste si lucreaza in Stockholm. Desenele sale au ajuns pana acum la clienti precum Coca Cola, Absolut Vodka, Godiva Chocolatier, Sony Music, Blue Note Records, Bloomingdale’s, UNIQLO, Vogue Japonia, Harper’s Bazaar, Flaunt sau Elle UK. Citeşte în continuare

Mai ales cand e fabricata din carton si arata asa.

Citeşte în continuare

Aerul static, incarcat de sunetul surd al unei freze cu laser care taie in metal, scotand scantei, iti altereaza auzul pentru cateva minute bune. Iti imaginezi, probabil, ca ne-am propus sa te conducem pe un santier industrial. Nici gand. E doar decorul imaculat, eteric, al salii in care, in fata computerului conectat la un dispozitiv de editat sunetul, Sakurako Shimizu isi desfasoara munca. Sakurako e curator si designer. S-ar putea numi si bijutier, insa munca ei e diferita de „fisa postului” unui producator de accesorii. Inelele, colierele, verighetele care se nasc in atelierul ei sunt reprezentari ale vocii umane, ale sunetelor din natura si din oras, decupate cu laser in argint sau aur masiv. Le poti duce cu tine pretutindeni. Cascatul lenes de dimineata, glasul iubitului, rasul contagios al prieteneilor. Arta nu a mers niciodata atat de departe si atat de aproape, in acelasi timp, de perfectiune.

Lupul Moralist: Inainte de a lucra propriu-zis in domeniul artistic, ai fost consultant in design industrial si specialist in procese de fabricatie. Vorbeste-mi despre background-ul tau in design si despre felul in care experienta de atunci relationeaza cu munca ta curenta.
Sakurako Shimizu: Am urmat Şcoala de Arte SUNY New Paltz, unde mi-am descoperit pasiunea pentru bijuteria conceptuala. Dupa absolvire insa, am constatat ca, in New York, crearea de bijuterii merge mana in mana nu cu arta, ci cu industria. Asa ca am inceput sa lucrez ca si consultant in design industrial si specialist in procese de fabricatie, pentru a ma intretine. Nu am fost cautat niciodata sa abordez productia de linie in privinta bijuteriilor mele, ci mai degraba, sa ma concentrez pe expozitii care sa imi puna in valoare conceptele.
Cel mai puternic m-a influentat, probabil, experienta acumulata la Vertexlist, galerie new media din Williamsburg, Brooklyn pe care o conduc impreuna cu partenerul meu de aproape patru ani. Promovam arta digitala si conceptuala, in cele mai variate forme. Am fost puternic impresionata de un artist care adusese aceste instalatii inspirate de limbajul de programare, media digitala si muzica electronica. Frumusetea artei new media e adesea eliberata de materialitate, de constrangerile fizice ale obiectelor. Descoperisem aceasta cale complet noua de a crea arta, atade de diferita de modelul educational modernist care mi-a fost impus la Şcoala de Arte.
Am inceput sa lucrez la reproducerea limbajului de programare in 2006. Prima piesa era <Jewelry>, o reprezentare a codului HTML folosit pentru a scrie cuvantul “Jewelry” intr-un browser de Internet. Habar nu aveam ca exista un cod atat de complex in spatele paginilor web pe care le acceseam in fiecare zi. Am devenit ulterior tot mai interesata de ideea de a compacta datele virtuale in forme fizice. Un alt exemplu de acest gen e cercelul <HEAD>. Margelele Art-jewelry-idea nu vorbesc despre date, ci despre text, care, de asemenea, nu are materialitate.
Citeşte în continuare

Finlandeza Kako Ueda este autoarea celor mai incredibile si elaborate lucrari realizate integral din decupaje. Cu fiecare proiect, Kako isi exploreaza interesul in elemente organice (insecte, animale si oameni deopotriva) concentrandu-le in forme si pattern-uri precis elaborate.

Citeşte în continuare

“Timp de aproape opt ani, am avut aceste vise recurente care imi infatisau sfarsitul lumii. Ca si visele, picturile mele reflecta starea de spirit nervoasa, concentrata, a planetei, in incercarea ei de a rezista cat mai mult presiunilor facute de oameni”, spune Amy Casey. Citeşte în continuare

Se intampla Lemn.ro. Adica expozitie cumva eco. Se compune din trei sectiuni: fotografie, sculptura, instalatie.

1. Fotografii realizate in anii ’20, de autori necunoscuti, avand ca tema exploatarea excesiva a fondurilor forestiere din Nordul Moldovei.

2. Lucrari ale sculptorilor George Apostu, Ion Bitzan, Alexandru Calinescu – Arghira, Titi Ceara, Vlad Ciobanu, Doru Covrig, Bela Crisan, Darie Dup, Vasile Gorduz, Gheorghe Iliescu-Calinesti, Ovidiu Maitec, Alexandru Pasat, Adrian Parvu, Mircea Roman, Liviu Rusu, Nicolae Şaptefrati, Napoleon Tiron, Aurel Vlad si Marian Zidaru. M-am intrebat cum poate fi impotriva taierii lemnului o expozitie de sculpturi in lemn, dar cred ca nu ma pricep eu, cred ca nu ma pricep. Citeşte în continuare

Cu rabdarea treci si marea, se spune. Pentru Motoi Yamamoto, viata este un continuu exercitiu de rabdare, o calatorie calma sau o goana tacuta dupa fantome, peste o mare de sare. Dar calatorul a schimbat corabia pentru puteri vizionare, si acum vasleste deasupra labirinturilor albe pe care singur le construieste. Motoi Yamamoto se recomanda ca artist in sare. Trepte, cotloane, campuri de flori de cires si gradini destramate, obiectele muncii sale de Sisif, vorbesc despre aceeasi memorie a vietii de dincolo de moarte.

Citeşte în continuare

Am gasit la Andreea o recomandare foarte misto: The Creative Lives. Un proiect documentar care trage cu ochiul la viata artistilor contemporani. Fiecare dintre filmuletele documentare prezinta cum artistii isi creaza lucrarile, dar si ce fac in viata de zi cu zi, ce ii inspira, sau ce i-a ajutat sa ajunga unde sunt. Citeşte în continuare

Edinburgh, 1874. In ziua cea mai friguroasa din lume, micul Jack se naste cu inima inghetata si sufera imediat o operatie menita sa-i pompeze sangele inapoi in artere. Insa Doctorita Madeleine nu practica o medicina prea conventionala, asa ca ii implanteaza in micutul trup un ceas cu cuc, acolo unde ar fi trebuit sa bata cordul. Purtand in piept stigmatul unei inimi de lemn, cu ace de ceasornic si gata sa plesneasca la fiecare val de emotie, Jack va creste altfel decat ceilalti copii. Fiecare zi va incepe ca o palma, de la rautatile si etichetarile primite de la colegii de scoala, la loviturile incasate de la “tiranul” scolii, Joe, si pana la sentimentele care il vor gatui in ziua cand se va indragosti de domnisoara Acacia. Jack va trebui sa invete sa traiasca in absenta emotiilor. Citeşte în continuare

Fotografiile ei sunt senzuale fara a fi agresive. Carr foloseste decoruri urbane, industriale, strazi linistite din suburbii, conacuri fantomatice, campuri intunecate de flori si acoperisuri parasite, ca fundaluri pentru aparitii feminine imaculate, angelice.
Citeşte în continuare

Parintii mei erau expresia cea mai elocventa a negarii traditionalismului. Au fost nonconformisti la vremea lor si s-ar fi incadrat, cu siguranta, si astazi, in canoanele “coolness”-ului. Le placea sa se imbrace deosebit si, mai ales, unic. Moda strazii a existat si pe vremea comunismului. Dar optiunile erau numarate. Puteai alege intre a-ti lasa imaginatia sa lucreze cot la cot cu a croitoresei – asta daca aveai bafta, sau a purta ceea ce altii creasera pentru tine. Fondul Plastic era principalul furnizor de haine rupte, la propriu, din tipare. Fie ca era vorba de o pereche de sandale cu catarame, parca mai reusite decat modelele batranesti made by Antilopa, sau de o fusta de in vopsita manual. Sau poate de margelele insirate pe cordelute de piele, si de gentile manufacturate in cel mai fantezist registru permis de etica epocii. La cununia civila, mama a imbracat o rochie turquoise din matase pictata manual. Era opt noiembrie, Bucurestiul alb si nins, iar ea a dansat toata seara – pantofi cu toc pe dusumelele de la Hanul lui Manuc si faldurile rochiei de la Fondul Plastic.

Citeşte în continuare

Am cunoscut-o pe Ioana primavara trecuta, cand ne-am intalnit pentru un interviu cu ea si Maria Farcas in formula Liste Noire. O conversatie din care mi-amintesc fractale despre Bucuresti, orasul-sufragerie, designul interior, aceasta Cenusareasa a arhitectilor si dizgratia caselor vopsite ca martipanul.

Mi-am amintit de ea in urma cu doua saptamani, cand via Facebook mi-a parvenit invitatia la lectura ei de la Pavilion Unicredit. Era cu timp, despre timp, cu mesaje si cu cuvinte potrivite. Asa ca m-am dus. Ioana vorbea despre Evaluarile ei lunare, despre cum a incercat sa traduca timpul si despre cum a reusit sa puncteze ciclicitatea care ne tradeaza si ne tempereaza asteptarile. La final, lumea a asaltat-o cu intrebari. I-am urmarit si le-am pastrat pe ale mele pentru saptamana urmatoare, cand aveam sa ne reintalnim.

Lupul Moralist: Ţii aceste lecturi cu ocazia fiecarei expozitii? Te intreb pentru ca, pentru cineva care intra pentru prima oara in contact cu lucrarile si vede doar partea din proiect pe care alegi sa o expui, poate fi interpretabil sensul a ceea ce ai dorit sa transmiti..
Ioana Nemes: Depinde, cateodata, in anumite spatii ei pun la pachet expozitia si lecturile. De multe ori, nu, si de multe ori prezint o singura zi, nu patru. Mie imi place, cand eram la prezentare, se spunea des chestia asta ca publicul nu intelege, dar pana la urma, exista layere. Chestia asta care initial e atat de subiectiva, atat de personala, ajunge foarte abstracta prin niste site. Imi place foarte mult ca unii oameni pot vedea direct abstractul. Dictatura asta a artistului care vrea sa spuna ceva nu functioneaza. Eu spun ceva ca artist si tu, ca public, faci restul.
Pisica Nemernica: E oarecum, ca si cand ai vedea macro. Ai un pixel si apoi te indepartezi si vezi totul landscape.
Ioana Nemes: Exact, exact. Mi se pare ca sunt atat de multe layere incat nu trebuie neaparat sa explici ceva.

LM: Cand ai explicat ca te-ai folosit pe tine cobai si tot pe tine cercetator, ai precizat ca la inceput era vorba doar de aceste doua personaje, dar ulterior au devenit trei..
IN: Era cel care analizeaza chestiile alea, si ultimul. Avem cobaiul, apoi cel care incearca sa fie stiintific cat mai corect, iar al treilea este cel care alege si decide cum sa expuna rezultatul. Pentru ca poti sa expui in foarte multe feluri si depinde mereu de multe variabile, in primul rand de spatiu si de buget.

LM: Evaluarile astea presupun, cred, o mare capacitate de analiza și detașare, practic, sa reușești sa vorbești obiectiv despre ziua care tocmai s-a incheiat, cand mulți pot face asta abia dupa cateva luni sau ani de la evenimentele respective. La lectura le-ai spus celor care vroiau sa se supuna experimentului ca trebuie sa iși conceapa propriul sistem de masurare..crezi ca e ceva la indemana oricui? E mai confortabil sa fii cobai sau sa cercetezi?
IN: Cred ca daca ai colabora cu mine, care am trecut prin asta, ti-ar fi mai usor sa iti faci grila. Cum iti faci grila conteaza foarte mult, pentru ca, desi e un joc pana la urma, trebuie sa fii cat mai serios, cat mai obiectiv.

LM: Mai spuneai și ca te-ai folosit de teoria culorilor a lui Max Luscher..ce ai preluat de acolo?
IN: Da, el in anii `80 a incercat sa exprime starea pacientilor sai cu probleme psihologice prin altceva decat prin vorbe – prin culori. Şi-a dat seama ca oamenii ataseaza diferite stari unor culori. A observat apoi ca trebuie sa reduca toate culorile care exista la un numar mai mic. Erau rosu, galben, gri, negru, alb, mov, verde…Erau culori foarte “coapte”, foarte „ne-isterice”, pentru ca au fost asociate cu felul in care percepeam culorile in primitivism. Trebuia sa alegi culorile instinctiv. Şi facand foarte multe teste pe pacientii lui, a realizat ca preferinta oamenilor pentru anumite culori si felul in care le aleg descrie ireal de amanuntit starea lor, nu doar emotionala. Culorile astea puteau spune intelectual cum erai, iti scanau starea interioara… Mi-am facut si eu testul asta, e pe net, poti sa ti-l faci, si era destul de scarily accurate. Culoarea este la granita intre subconstient si constient, si ma intereseaza asta, cat putem sa controlam si cat nu din culoare.

Eram curioasa sa vad, daca aleg instinctiv o saptamana sau o luna, o culoare pe zi – dar nu prin prisma a ceea ce mi se intamplase mie, nu subiectiv, ci detasandu-ma de asta fara implicatiile personale. Ce era ciudat era ca alegeam atat de precis culorile si am realizat ca exista un pattern. Acum, dupa atatia ani, pare putin magie ca ghicesc intr-un fel, culorile alea. Iti dai seama ca este un fel de circuit. Ca lucrurile se repeta extrem de clar. Şi iti amintesti cum ti se spunea cand erai mic, ca poti face orice vrei si poti fi asa perfect, e bullshit. Iti dai seama ca landscape-ul e deja facut, tu poate decizi pe unde sa o iei.
Citeşte în continuare

and if you don’t, I can tell you, my friend, you’re a damn fool!
Citeşte în continuare

In incercarea de a promova filmul de scurt metraj la nivel national, SPUNE PE SCURT a ales ca de luna aceasta sa organizeze FABRICA DE SCURT METRAJE. Astfel, Sambata 20 Martie, Fabrica de Scurt Metraje 03 se va tine in Mansarda Carturesti Verona de la orele 20:00. Din aprilie, evenimentul se va desfasura in 7 orase simultan, in locatiile Carturesti: Bucuresti, Brasov, Constanta, Iasi, Cluj, Suceava si Timisoara. Citeşte în continuare

„3191, A year of mornings” a debutat pe 1 ianuarie 2007 ca o conversatie fotografica zilnica, sub forma de blog, intre doua necunoscute traind la distanta de 3191 de mile. S-a propagat pe durata intregului an, sfarsindu-se pe 31 decembrie si renascand, in 2008, pentru „A year of evenings”.

Un an de dimineti insorite, eterice, cu zapada la ferestre si clatite in bucatarie, curgand lin intr-un an de seri calme, cu vin si papuci calzi, cu familia in jurul bradului de Craciun, cu o felie de prajitura cu migdale in fata. In orele diminetii, acele clipe serene ce preceda agitatia si vacarmul zilei, Maria Alexandra Vettese si Stephanie Congdon Barnes au inceput sa fotografieze si sa imparta momente cu lumea larga. Au inceput cu obiecte asezate la intamplare pe masa din bucatarie si au continuat cu zambetele copiilor, mustatile motanului si lumina fluida a inceputului de zi, postand, zi de zi, cate o fotografie pe paginile lor de Flickr.

Un an mai tarziu s-au nascut “A Year of Mornings” si „A Year of Evenings”, doua colectii de 236 de imagini capturate spontan, fara vreun plan sau vreo discutie prealabila. Intimitatea degajata – haine ravasite in asternuturi, privelistea unei gradini inzapezite de la mansarda, o fata de masa pe care toarce o pisica – se imbina cu similaritatile involuntare in culoare si compozitie ce intervin intre fotografiile celor doua femei. Chiar daca Maria si Stephanie nu s-au intalnit niciodata, puntea dintre ele se autointretine din iubirea lor comuna pentru momentele de serenitate, solitudine si impacare sufleteasca. Povestile lor sfideaza distanta si se tes, dincolo de retina privitorului, in feluri magice si de neuitat.

Citeşte în continuare

Un cantec pus pe repeat zile in sir are o evolutie efemera. Obsesia initiala pentru ritm si versuri se transforma in monotonie, iar daca procesul se repeta insinuant, la exasperare. De cate ori nu ai facut acelasi lucru? Sa dezvolti o mica obsesie ce moare treptat inghitita de autosuficienta te transforma intr-un suferind de monomanie.

Nimic grav, e de parere danezul Ulrik Martin Larsen, care a construit o intreaga cultura utopica in jurul termenului. O colectie de obiecte create prin repetitia aceluiasi proces, ce sfideaza granitele designului si incorporeaza vestimentatia si accesoriile intr-un tot unitar. Ulrik Martin Larsen iubeste moda, dar se opune cu vehementa tendintelor care dispar imediat dupa consum. Asa ca, indrazneste sa le demonteze si sa defineasca cel mai important trend, singurul realmente original: devotamentul, obsesia neconsumata pentru arta.

Lupul Moralist: Lucrezi ca freelancer in designer vestimentar si esti totodata designer de costume, fotograf si ilustrator. Cum ai inceput si care a fost background-ul tau inainte de asta?
Ulrik Martin Larsen: Am 34 de ani si sunt artist. Locuiesc si lucrez in Copenhaga. In vara lui 2008, am absolvit Şcoala Daneza de Design si m-am specializat in design vestimentar. A fost un moment mai mult decat oportun, de atunci am avut privilegiul de a lucra in cele mai diferite medii si am reusit sa imi canalizez aspiratiile artistice si in alte directii. M-a ajutat foarte mult si Fundatia Daneza pentru Arte…Ma simt conectat la fiecare aspect al procesului creativ si incerc sa experimentez cat mai mult. Aceasta sete si curiozitate mi-a deschis ochii mintii si mi-a permis sa imi amplific viziunea de la an la an.

LM: Care este filosofia ta?
UML: Sa gasesc provocari cat mai mari. Cu fiecare proiect, incerc sa asimilez ceva nou si sa fac un pas inainte. Nu ma consider nicidecum un expert in materialele si tehnicile pe care le utilizez, insa e, cu siguranta, polivalenta e un avantaj considerabul.
Citeşte în continuare

Deseara, 4 martie, la ora 18.30, are loc vernisajul expozitiei foto Radu Afrim, cu ocazia lansarii numarului 2 al revistei de fotografie Punctum la Libraria Engleza “Anthony Frost”.

Revista publica in fiecare numar un portofoliu al unei personalitati din domeniul cultural, pasionata de fotografie. De data aceasta, a fost Radu Afrim.

“Incerc sa duc inspre bizar un anumit tip de erotism, sa creez o atmosfera suprarealista care sa nu se regaseasca neaparat in compozitie, ci in trupurile celor pe care ii fotografiez. Trupurile au povesti. Iar eu fotografiez intamplari si trupuri, nu trupuri lipsite de intamplari”.  (Radu Afrim, intr-un interviu realizat de fotograful Cosmin Bumbut, editorul publicatiei) Citeşte în continuare