Yamm, adica Yann, ce ne-am mai distrat! Intai cu niste baieti berlinezi pe numele lor Lonski and Classen ce au cantat vreun ceas un indie rock dansabil si OK, si apoi cu Yann Tiersen, intolit pe scena cu tricoul Dust Lane ce-l vazusem mai devreme la intrare on sale.
De data asta, totul a-nceput (aproape) la ora programata. Lonski and Classen au sunat bine, mai ales spre final, cand lumea se mai dezmortise din asteptare si dansa. Nu ca la Anathema, dar destul de plin, oricum. Suficient ca sa faca aerul din fata scenei la fel de irespirabil precum cel din background. Dar a fost misto, noi am fost super impresionati-vrajiti-hipnotizati.
Cat despre Yann, a ramas exact asa cum mi-l aminteam de data trecuta: magician, nestapanit, amant total al muzicii si jongleur cu publicul pana in ultimul moment. Muzica pe care o simti si fara sa-ti doresti, unde care te infasoara ca niste tentacule moi, zgomote care te izbesc dincolo de retina, note care te poarta in cea mai bizara si feerica dintre transele posibile.
Daca in 2009 ne-a oferit un demo de experimental dark ambient trip presarat cu goth si rock simfonic, cum nu s-a mai vazut decat in turneul lor din 2006, acum, fara Christine Ott si Ondes Martenot, a pastrat show-ul intr-un ritm psihedelic dar mult mai digerabil pentru gusturile care s-au sustras pe la jumatatea concertului trecut. Dust Lane, de la un capat la altul, un time travel delirant prin Ashes, Dark Stuff, Fuck me, Kala, Wire, Till the end, incheiat cu Palestine si Esther ♥
