Dupa ce am trecut de perioada „romantica” din tinerete in care am ascultat trupele de rock si metal de toti cunoscute – Deep Purple, Metallica, Iron Maiden, Judas Priest – mi-am dat seama ca exista si alte trupe. Si „surprinzator” chiar exista! Asa ca, dupa ce am auzit de UDO de la emisiunea Studio Rock al lui Lenti Chiriac, am decis ca merita ascultat – asta alaturi de alte zeci de trupe pe care le auzeam la emisiune si despre care imi doream sa „aprofundez”. Placandu-mi Judas Priest destul de mult, mi s-a parut ca UDO ar fi destul de aproape de genul lor, asa ca aprecierea la adresa lor a venit imediat.
In timp, recunosc ca am renuntat in mare parte la metal in favoarea altor genuri, dar bucuria unui concert nu a disparut de niciun fel. Pe cat imi place savoarea, calmul si magia unui concert blues, pe atat iubesc sa ma zbengui, zbucium si sa vibrez la un concert heavy bun; iar UDO stiam ca o sa imi renasca acest sentiment.
Deloc intamplator, joi seara m-am revazut cu colega mea de facultate de care iti ziceam si in Art of Can – tipa cu bricheta. O metalista convinsa, care apreciaza din toata inima un astfel de concert. Placerea de a merge cu ea la concert a fost pe masura, neavand timp comun in ultima vreme din pacate. Am marcat revederea in Silver cu un shot, ne-am plasat strategic si am asteptat nebunia. Sevenfield a deschis ostilitatile intr-un ritm foarte alert si zgomotos – o trupa din Norvegia, care desi initial parea cam prea heavy, a aratat ca are ceva de zis. S-au auzit bine, au fost suficient de agitati si galagiosi si chiar au incalzit atmosfera. In final, au multumit celor de la UDO pentru onoarea de a canta alaturi de ei in turneu. Pauza a fost binevenita – am povestit si am facut planuri cu prietena mea legat de ce festivaluri dorim sa bifam pentru 2012. Favoritul a fost Wacken, pe care il vanam de vreo 4-5 ani. Totusi, oricat de mult m-ar bucura sa merg la Wacken, incerc sa imi planific resursele astfel incat sa pot ajunge la Download – nu de alta dar…Black Sabbath (zambet mare, necontrolabil). Ca tot eram langa bar, am mai luat un shot si ne-am repozitionat in fata.
Intr-un Silver Church care pe la 8 jumate era plin pana la refuz si cu un entuziasm parca injectat cu steroizi, spectacolul UDO a fost uimitor din toate punctele de vedere. A durat peste doua ore, care au fost pline atat cu piese noi, cat si cu intregul pachet de piese de rezistenta, pe care le-am recunoscut in ciuda trecerii unor ani buni de cand nu le-am ascultat serios. Am remarcat bineinteles si cateva piese Accept care nu puteau lipsi. Am avut parte si de un solo de chitara foarte dinamic, pe care chitaristul a ales sa il faca in public, intre fanii trupei, care au primit prestatia cu ropote de aplauze. Bateristul a raspuns „provocarii” cu un solo, care desi a inceput mai modest, pana la urma a impresionat. Ce mi-a placut a fost ca avea cinelii plasati ca pe o arcada de fier, deasupra tobelor, acestia fiind atarnati de ea. Constructia ii dadea o imagine foarte dura, dand impresia ca sta in gura unui monstru de fier. Insusi Udo a fost spectaculos – look-ul lui, asemanator cu al unui bulldog, tinuta militara, vocea inconfudabila, prestatia pe scena si imprimeul cu Born to Metal de pe spatele jachetei, il clasifica indiscutabil ca o personalitate in lumea metal-ului. Am retinut un moment dragut, atunci cand chitaristul a inclus in timpul unei piese, o secventa din Black Dog de la Led Zeppelin. Valurile de aplauze ale fanilor au readus UDO pe scena de mai multe ori, trupa incheind intr-un final cu un rock’n’roll metalic. Aceasta mi-a amintit de o discutie pe care o aveam acum ceva timp cu un prieten pasionat de muzica. Ascultand mult blues, am inceput sa imi dau seama cat de mult a influentat acesta toata muzica rock, chiar pana la nivelul metalului. Discutia pe care o aveam, a plecat de la concertele unplugged ale trupelor care canta de cel mai multe ori electric (KISS, de exemplu). Am realizat cat de soft poate sa fie muzica lor de fapt si cat sentiment are implicat in ea; ceea ce face diferenta de fapt este chitara si efectele folosite. Intrebare: cum ar fi, daca BB King ar intra in studioul celor de la Judas Priest si invers? (Fiecare din ei pastrand configuratiile instrumentelor si amplificatoarelor) Eu zic ca am fi uimiti cat de bine canta BB King metal si Judas Priest blues. Revenind – cam asta s-a intamplat la sfarsitul concertului UDO. Au cantat rock’n’roll metalic – o piesa Accept, care mi-a amintit de Proud Mary, varianta Tina Turner, atat prin ritm, cat si prin instrumentatie.
Una peste alta, m-am distrat de minune – imi prinde chiar bine sa vad din cand in cand cate o trupa de acest gen. Toata stima pentru UDO si pentru ceea ce face. In agenda mea este demn de Hall of Fame, asa ca in cinstea lui, am mai baut aseara inainte de a pleca, un shot cu prietena mea – bine, hai, doua – sa ne tina de cald in drum spre casa nu de alta.
