Acum vreo luna a ajuns la mine vestea ca va fi concert post rock in Bucuresti. Din principiu, ca fan al genului, am fost entuziasmat intr-atat incat chiar sa caut discografia musiilor de la TFN si sa o onorez cu un loc in mp3 pentru research-ul pre-concert.
Pedigree-ul cu care veneau era impresionant pentru o trupa cu 3 ani vechime, cu turnee impreuna cu God is an Astronaut si Riverside (prilej cu care baietii au vizitat anterior Bucurestiul si au lasat o impresie mai mult decat memorabila).
Locatia, Kulturhaus, nu promitea multe, la fel ca fiul cel mic pe care parintii decid sa-l creasca „cum trebuie”, dar el se inhaiteaza cu golanii de la bloc si ajunge gainar. Ultimele povesti din Kutur ma amenintau cu gaz lacrimogen si smardoi beti care toarna vodca in capul fetelor mignone. Anyway, cu biletul de 35 de lei ca pavaza, mi-am luat inima in dinti si am sperat ca filtrul de la intrare va fi de ajuns.
Concertul in sine ar fi putut la fel de bine sa se numeasca „Tides from Nebula’s a Series of Surprising Events” si ar fi facut cinste serii. Pe bilet evenimentul incepea la 20 si nu anunta nicio trupa in deschidere. Spre surprinderea mea, chiar asa a fost… Dupa 20 de minute de un rock alternative cu influente post-ish pus de DJ, baietii si-au facut aparitia pe scena si au inceput sa faca ce stiu ei mai bine: show.
Pe partea scenei, nu exista reprosuri pe care as putea sa le fac fara sa va prostesc in fata, in afara de durata relativ mica a concertului, de doar vreo ora si 20 de minute, dar adevarul e ca baietii au cantat de parca viata lor depindea de asta. Daca inregistrat, albumul Earthshine suna ca God is an Astronaut pe Prozac, live, piesele au gasit vana pe care o cautau si le lipsea, iar sound-ul polonez de post-rock a zguduit intens publicul prezent in Kultur.
TFN used POLISH POST ROCK
It’s not very effective…
Revenind la public, el putea la fel de bine sa participe la un concert de muzica de camera (cel mai probabil jumatate din voi ati avut revelioane cu mai multi invitati), iar cele 20 de persoane care aplaudau constant au primit ajutor de la restul publicului (ceea ce le-a triplat numarul) doar dupa ce baietii si-au terminat concertul in stilul caracteristic, cu doi din membrii trupei cantand din primul rand finalul „Tragediei lui Joseph Merick”.
Ca un clasament al publicului, pe locul 1 ar fi tipul de 40 de ani cu burta, care a tipat entuziasmat tot concertul si he was generally going to town on those epic dances, locul 2 ar merge catre tipul care si-a facut loc in fata scenei la bis si s-a tripat pe samba, dar care avea the meanest air-guitar ever la final, iar locul 3 ar merge catre fotograful batran si libidinos, un fel de Mick Jagger cazut in dizgratie, care poza pustoaice si le verifica decolteul sub lumina blitz-ului.
O mentiune onorabila primesc si fotografii care au stat lipiti de scena tot concertul si i-au flash-uit (heh, sexual innuendo ftw) epileptic cu blitz-urile pe membrii trupei la orice miscare de la power positions pana la acordarea chitarilor si reglarea efectelor.
In final un me gusta mare pentru tot evenimentul si in special pentru atitudinea modesta a membrilor trupei care au facut fiecare spectator sa se simta special pentru ca este fan al trupei si a venit la concert.
