Imi place la nebunie sa experimentez. Aseara, am acceptat, luand-o ca pe o provocare, sa merg la un concert care initial mi s-a parut cam departe de gusturile mele.
Nu aveam absolut nimic de pierdut iar dupa o zi grea, un concert este pentru mine oricand o binecuvantare. Am pornit spre Control, cu oarecare indoieli totusi – cred ca asta doar pentru ca astept cu mare nerabdare concertul de blues de luni seara.
Ultima, si singura oara cand am trecut prin Control a fost acum vreo 3 ani asa ca nu mai stiam prea bine nici unde este. Am ajuns acolo pe la 9 si jumatate, sperand sa gasesc o sala de concert deja plina, dar nu a fost asa. Intrarea a fost intarziata, lucru care a dus bineinteles la intarzierea concertului cu aproape o ora. Sala de concert, era amenajata in concordanta cu numele petrecerii – Candy Affair. Mi-a placut ca erau peste tot farfurii care erau pline de bomboane de tot felul, iar de tavan erau agatate bomboane uriase decorative.
Aproape de ora 11, Tanz Ohne Musik a urcat pe scena. Tanz Ohne Musik este un proiect care ii are in componenta pe Dan Serbanescu, care compune muzica, la care este si vocal si Vali Chincisan care se ocupa de partea vizuala, de proiectii, care ruleaza in tandem cu muzica. Recunosc ca sunt un fan al instrumentelor traditionale, orgi legate la diverse instrumente analogice sau sintetizatoare Moog – ma refer in special la instrumente pe care le poti vedea intr-un concert Jean Michel Jarre, marele tatic al muzicii electronice. Tanz Ohne Musik au folosit doar sintetizatoare electronice, din generatia noua, dar nici asa nu a fost rau. Sincer, la primele piese, chiar simt ca inca am auzit bucati din muzica lui Jean Michel Jarre, asta dovedind o data in plus, cat de mare influenta are inca si astazi. Mi-a placut ce am auzit, in materie de sunete, iar vocea lui Dan Serbanescu a fost potrivita genului. Proiectiile fost pe cat de simple, pe atat de potrivite cu muzica. Am vazut de la ursi nehotarati, la lupi cu motive antice, la un joc de Pong si o calatorie in spatiu.
Aproape de miezul noptii, scena a fost eliberata de pupitrul de DJ, pregatindu-ne pentru intrarea trupei germane Mona Mur si En Esch. Ambii membrii componenti sunt artisti remarcabili. Mona Mur canta inca dinainte sa fie nascuta, dupa cum insasi a declarat intr-un interviu pentru Radio Nietzche. Canta la acorden, flaut, pian, chitara si mai mult decat atat, are si o voce remarcabila. Printre colaborarile ei din trecut se numara si una cu Einstürzende Neubauten, trupa pe care am ascultat-o si eu acum ceva timp. En Esch, a avut si el de asemenea muzica in sange inca de la nastere. Mult timp a fost baterist, abia mai tarziu invatand sa cante la chitara. Pseudonimul En Esch sub care canta are o explicatie draguta, En, provenind de la Nick, asa cum este cunoscut in cercul lui de prieteni, iar Esch sunt primele 4 litere ale numelui sau de familie, pe care l-a considerat prea complicat pentru a fi folosit ca nume de scena. Prestatia lor pe scena m-a impresionat. Inainte de concert, cand am auzit de ‘electronic’ si stiam ca el va canta la chitara, m-am gandit primul lucru la Depeche Mode, dar ce au cantat ei a fost departe de asteptarile mele. Combinatia dintre ritmuri realizate digital pe computer, chitara electrica, tobe si o voce incredibila feminina, a fost una reusita. Mare parte dintre piese mi s-au parut destul de dure, observandu-se prin asta influentele dark wave. O parte din ritmurile de pe computer, imi aminteau in mod incredibil, de concertul belgienilor Steven, Tony & Roland de la Sighisoara Blues Festival, concert care a incorporat elemente electronice intr-un show de blues. Atat chitara, cat si vocea lui En Esch au fost foarte dure, chitara avand sonortitate preponderant de metal iar vocea foarte patrunztoare si putin infricosatoare a fost parca tipic germana si cand zic asta ma gandesc la alte trupe de metal germane pe care le-am ascultat. De multe ori, piesele erau incheiate din cate mi s-a parut mie, cu riff-uri foarte cunsocute din muzica rock a anilor 80, lucru care m-a facut de fiecare data sa zambesc, recunoscand unele piese. En Esch a impresionat si a antrenat publicul prin energia lui debordanta, in contrast cu prestatia scenica a Monei, care s-a bazat pe un costum negru, specific unei soliste de metal. Trupa a primit aplauzele publicului de fiecare data, astfel oferindu-ne si un bis, cu o a doua piesa – de pe viitotorul lor albul Do What You Want, cantata in premiera.
Sunetul a fost bun, dar luminile monotone pentru cea mai mare parte din timp. A fost un spectacol deosebit, placut, neasteptat. Pe scurt, experimentul a fost reusit asa ca e posibil chiar sa il repet pe viitor.
