Nu se stie cine a fost primul: artistul sau criticul. La fel cum nu se poate determina nici intaietatea oului sau a gainii, dar cert e ca a fost nevoie de ambii. Precum toate cuplurile antagonice care formeaza intregul, la fel si artistul, impreuna cu criticul alcatuiesc o unitate indisolubila – cel putin in teorie, pentru ca in practica se incearca prin toate mijloacele distrugerea acesteia.
Si atunci te intrebi: la ce bun critici, cand majoritatea sunt subiectivi, partinitori sau doar artisti frustrati, cu ceva talent la scris? Sau e doar un fel de a privi lucrurile?
De-a lungul timpului problema criticii ca arta a fost dezbatuta in diferite contexte, dar cumva solutiile au fost uitate pe parcurs si s-a ajuns din nou la acea lupta intre facatorii de arta si comentatorii lor. Fiecare incearca sa-si valideze existenta fara a fi nevoit sa apeleze la opusul sau. Cu toate ca atunci cand se afla in conflict, fie unul, fie celalalt incearca sa-si justifice misiunea si prezenta cu argumente care tin mai mult de ideal decat de practic, in momentul in care ar trebui sa inteleaga rolul opusului sau se apeleaza imediat la sistemul minunat pe care e construit omul – acela de simpatii si aversiuni. Discutiile nu mai sunt unele rational-idealiste, ci subiectiv-fantasmagorice.
Pe scurt, argumentele cel mai des folosite de artisti sunt urmatoarele: criticii sunt niste oameni frustrati care, din neputinta de a fi capabil de actul creatiei, ii discrediteaza pe aceia care sunt in stare. Nu sunt altceva decat niste vanatori de greseli, niste carcotasi, niste pierde-vara. Daca apar la un eveniment, nu e bine; daca nu onoreaza invitatia, sunt aroganti, increzuti, selectivi si partinitori.
In cealalta tabara artistii sunt vazuti precum niste copii rebeli, suparaciosi, care nu accepta maturizarea, incrancenat si inversunati contra oricarei observatii pertinente. Orice forma de ajutor, e pentru ei un afront, orice comentariu, indiferent de scopul final al acestuia, e respins de la bun inceput.
Cuvantul „critic” provine din grecescul κριτικός (kritikós) care inseamna „a judeca bine”, a fi capabil de a oferi criterii, argumente rezonabile, analize, observatii, interpretari sau judecati de valoare. Prin urmare, criticul este acea persoana capabila sa emita judecati de valoare despre un lucru, un obiect, un domeniu ce i se propune spre analiza. In mod special, in domeniul artelor si al culturii, un critic poate avea un rol foarte important in ceea ce se numeste gust sau opinie publica; el este acela care poate dicta preferintele sau antipatiile, asemeni unui creator de moda.
Si totusi…
…daca ar fi sa vorbim despre relatia artist-critic, litografia lui M. C. Escher (Drowing hands, 1948) e cea care exprima cel mai bine legatura dintre cei doi. O mana este artistul, iar cealalta crtiticul, iar rezultatul amandurora e opera de arta. Fiecare il face pe celalalt, care ajuta si la plasmuirea de sine. Cuplul antinomic isi bazeaza existenta tocmai pe paradoxul care-l face sa existe: atat criticul, cat si artistul concept o opera de sine statatoare si independenta, dar operele lor alcatuiesc Una singura intr-un plan mult mai larg decat acela al perspective individuale.
Cineva povestea zilele trecute la televizor cum ca in spatial vestic nu mai exista critici de arta; rolul acestora a fost preluat de curatorul galeriei si de vizitatori. Nu inseamna ca nu mai exista, ci ca s-a substituit altora.
Inchei precum Caragiale, care acum un secol si ceva se intreba retoric: oare mai e nevoie de [critici de] teatru?
