Jan Kott folosea sintagma de contemporan pentru Shakespeare spre a incerca o apropiere de lumea si societatea contemporana. Asta pe de-o parte, insa, pe de alta si pentru a demonstra ca situațiile in care se gasesc personajele shakespeariene nu difera de cele in care ne aflam in actualitatea secolului XXI.
Singurul lucru care s-a modificat de-a lungul timpului este doar decorul, insa oamenii au ramas la fel. Desigur, au ajuns pe Luna, au descoperit tehnologia ultraperformanta, au inventat Internetul, literatura absurdului, filosofia existențialista, stiințele politice si arta guvernarii statului, dar acestea sunt doar elemente de „recuzita”.
Masele, prin definiție, nici n-ar trebui,
nici nu pot sa-si guverneze
propria lor existența.
( Jose Ortega y Gasset – Revolta maselor)
Anumite lucruri se cunosteau inca din Renastere, trecerea timpului nefacand altceva decat sa le finiseze, sa le slefuiasca si sa le aplice in cat mai multe domenii. De exemplu, filosofia existențialista si majoritatea elementelor pe care Jean-Paul Sartre le enunța in prima jumatate a secolului al XX-lea fusesera afirmate si susținute cu mai bine de 400 de ani inainte de catre Pico della Mirandola. Cu siguranța ca Mirandola nu vorbea despre inexistența divinitații, insa propusese aceeasi idee a omului care se face pe sine, a omului ca proiect al propriilor alegeri si al liberului sau arbitru.
Marii teoreticieni ai stiințelor politice susțin ca arta despre guvernarea statului a aparut o data cu scrierea Principele a lui Niccolo Machiavelli. In 1513, acesta publica ghidul politicianului renascentist. In secolele XIV – XVI, Italia nu era o țara unificata, ci existau mai multe cetați care se autoguvernau dupa un model intern. Acestea erau adesea conduse de catre o singura persoana – Principele – , care avea alaturi un consiliu de ministri. Cu toate ca experiența lui Machiavelli in diplomație si in tratearea problemelor externe il indreptațeau sa fie un adevarat maestru al persuasiunii, micul compendiu de sfaturi pentru un bun conducator trece aproape neobservat in epoca. Lorenzo de Medici, celui caruia ii era adresat, este mult mai preocupat de eternul feminin decat de problemele Florenței.
Secolul luminilor este cel in care teoriile despre stat, despre omul ca parte a societații ating apogeul dezvoltarii lor. Jean–Jacques Rousseau admite necesitatea formarii unui cadru social, in care sa fie respectate atat libertatea individului, cat nevoia de dreptate. Societatea ia nastere prin semnarea unui contract social prin care toți isi pun in comun drepturile si libertațile lor si se supun unei voințe generale. Astfel apare o delimitare clara intre cei care conduc si cei condusi.
Masele nu au capacitatea de autoguvernare. Aceasta e ideea pe care Jose Ortega y Gasset o enunța in Revolta maselor (1930), folosind exemplul Revoluției franceze din 1789. Diferența de ințelegere a lucrurilor, de raportare la existența transforma masele intr-o adunare eterogena de interese, nevoi, dorințe etc. Singura unitate in ceea ce le priveste se refera la nevoile exprimate de Maslow ca fiind primare: acelea fiziologice si de securitate. Incalcarea succesiva si repetabila a acestora determina o reacție si o revolta contra factorilor asupritori.
Influența politicului se simte in toate domeniile, astfel nu e nici o surpriza ca pana si in muzica se dezvolta anumite subgenuri al caror mesaj este tocmai determinarea ascultatorilor la o rezistența in fața abuzurilor puterii si la adoptarea unei atitudini active in acest sens.
In a doua jumatate a secolului al XX-lea, apariția unui nou gen muzical din fuziunea celor anterioare produce noi controverse si aduna, de asemenea, numerosi impatimiți. Rockul se naste din combinarea rock-and-roll-ului, specific anilor `50, cu elemente de country, blues, R&B. Deja in anii `60, artistii muzicali incep sa introduca in versurile cantecelor si propriile convingeri politice. Asemenea teatrului, care nu exista daca nu are si un receptor caruia sa i se transmita cele interpretate pe scena, muzica necesita un public, mai mult decat atat, un public care sa adere la mesajul transmis. Astfel, pe langa aceia care erau pasionați de sunetul muzicii se aduna si aceia care doreau aplicarea utopiilor. Ideea eliberarii de restricțiile sociale, alegerea propriului drum si gasirea unui nou sens al existenței, toate acestea se regasesc ca elemente principale ale miscarii hippie – Make love not war!
Pacea, sustragerea din realitatea imediata determina, la mijlocul anilor `70, apariția unui nou curent – punk-ul – , care vedea toate aceste valori impractice. Versurile punk sunt caracterizate de francheţe şi indeamna la confruntare, comentand deseori pe teme politice şi sociale. Career Opportunities de la The Clash sau Right to Work de la Chelsea au legatura cu şomajul, plictiseala şi alte realitaţi sumbre ale vieţii urbane. Cantecele God Save the Queen şi Anarchy in the U.K. de la Sex Pistols ridiculizeaza sistemul politic britanic.
In anii `80, trimiterile tot mai dese la dimensiunea politica, ironizarea oamenilor care fac parte din acest sistem sunt prezente in mesajele unor trupe precum Metallica, Sepultura, Judas Priest. Pe langa rock, Bob Marley si The Wailers reamintesc de perioada hippie, militand pentru o pace universala. Muzica sa insemna mai mult decat simple versuri aruncate pe hartie; tot el face cunoscut intregii lumi cultul Rastafari.
Anii `90 aduc mesaje transpunse intr-un mod mult mai puternic; riff-urile chitarelor, bass-ul, vocea solistului sunt mult amplificate si tot asa.
Teatrul a fost o forma de arta puternic legata de viata cetatii. In Grecia antica, fiecare om al polisului participa la Marile Dionisii; teatrele erau arhipline, 14000 de locuri deveneau insuficiente. Ca finalitate, arta teatrala oscileaza, in functie de parerile teoreticienilor, intre moralitate si placere. Pentru Aristotel, teatrul este prin sine moral – catharsis-ul presupune vindecarea pasiunilor omenesti prin mila si frica. In Evul Mediu, crestinismul va avea o influenta foarte puternica asupra teatrului si a felului de reprezentare – teatrul reapare in biserica si era folosit cu scopul de a face cunoscute povestile biblice, pline de invataminte. Renasterea e cea care readuce Omul in discutie – el este centrul universului. Piesele clasiciste sau iluministe aduc in discutie problema monarhiei sau incearca regasirea unor anumite clase sociale in personajele de pe scena – piese precum cele scrise de Moliere, Beaumarchais sau Marivaux sunt exemple concludente in acest caz. Secolul al XIX-lea e cel al Revolutiilor, al luptelor pentru reintregirea nationala: vezi cazul Germaniei sau al Italiei. Teatrul pastreaza si el aceste tendinte, iar in secolul al XX-lea totul se divizeaza in functie de diversele curente artistice, reactii ale modificarilor politice.
Inapoi in secolul al XVI-lea, Machiavelli propunea abordarea unei politici de guvernare care sa nu permita la asemenea manifestari contra regimului. Poporul trebuie supus voinței principelui. Ceea ce rezulta era o autocrație. Atata timp cat conducatorul nu va face exces de puterea sa, evidențiind capacitatea sa de a putea face orice, oricui, in orice moment, oricare acțiune a sa este considerata legitima si legala.
Desi modelul ideal al principelui nu ar accepta existența unor astfel de forme de contracultura, totusi in perioada in care Machiavelli a trait, au existat si premisele si urmarile a ceea ce a insemnat revolta. Discursul lui Savonarola, calugarul care milita impotriva continuitații familiei de Medici la tronul Florenței, a dus la iscarea nemulțumirilor in randul populației, dar nu a fost suficient pentru a produce o revolta. Mai degraba factorii externi au dus la incheierea timpurie a domniei lui Piero de Medici si la instaurarea Republicii.
