“Loss-Layers” e o experienta daramatoare. E un spectacol care iti patrunde sub piele foarte adanc, ti se taraste inauntrul coloanei vertebrale si te zguduie intenssssssssssss.

Se compune din zgomot obositor, lumina dureroasa si miscari obositoare, care nu te lasa sa respiri linistit nici o clipa. E doar ah si of. Şi aaaaaaaaaaa. Asa e procesul de pierdere. A controlului, a identitatii. A cuiva. Crezi ca detii controlul si esti trantit la pamint. Vrei si nu vrei sa se termine. Vrei si nu vrei sa scapi. Crezi ca ti-ai revenit si atunci cazi cel mai jos. Pentru ca nu este scapare. Şi resemnarea nu inseamna libertate. Nu inseamna liniste. Inseamna doar compromis pe care-l faci ca sa poti sa mergi mai departe. Şi compromisul nu e linistitor niciodata.

Spectacolul pe care l-am vazut aseara la Centrul National al Dansului a fost conceput de regizorul artistic Fabrice Planquette si e un proiect al grupului de artisti A.lter S.essio, fondat de Fabrice in 1998. Coregrafia a fost conceputa de Yoko Higashino, de efecte vizuale s-a ocupat Matthieu Levet si de fotografie si grafica Cecile Attagnant. Iar de zdruncinarea mintilor si de sfasierea inimilor s-a ocupat frumoasa Yum, care s-a tavalit pe podeaua rece si si-a muscat bratele pentru toate nelinistile noastre. In locul nostru.

In drum spre casa, m-am oprit la un magazin sa fac niste cumparaturi, am alunecat pe podeaua uda, proaspat spalata, si capul mi s-a izbit cu un zgomot surd de gresia rece. Nici nu-mi puteam inchipui un altfel de final pentru o astfel de seara.

Pe aceeași temă: