Ce fel de muzica? De club, de dans, de sorbit la cafeaua de dimineata, de visat si inchipuit. Cariera in muzica a lui Klaus Waldeck a inceput in Viena. A luat lectii de pian de la varsta de sase ani, hotarat sa isi dedice tot timpul muzicii. La 15 ani, insa, a decis ca e poate mai bine sa puna muzica in cui, dupa ce a distrus un pian Bechestein, incercand sa il acordeze. Viata a continuat monoton. Waldeck a absolvit cu brio Dreptul si a inceput sa profeseze. In ciuda succesului, era in continuare frustrat de neimplinirea in plan muzical. A dat apoi peste un caz care i-a schimbat, probabil, viata si perceptia fata de lucruri, si care l-a facut sa isi doreasca revenirea la prima dragoste, pianul.

“Se intampla pe vremea cand George Harrison fusese dat in judecata pentru plagiat”, isi aminteste el. “Atunci am realizat ca muzica trebuie prelucrata pana la punctul in care nu ii mai apartine altcuiva, decat autorului ei unic”. Asa ca s-a instrainat de cariera de avocat si s-a concentrat puternic pe muzica, mutandu-se in Anglia, unde avea sa-si cunoasca, mai tarziu, viitorii colaboratori. Joy Malcolm si Brian Amos, care pe atunci lucrau la proiectul Pressure Drop, aveau sa i se alature pentru o serie de productii absolut incredibile si revolutionare pentru anii ’90, precum Northern Lights (1996), Balance of The Force (1998) sau Balance of The Force Remixed.

Semnatura Waldeck este un balans surprinzator de sunete si tonalitati ce imbina vechiul cu noul, jazzul cu electronicul, trip-hopul cu lounge-ul. Piese precum Make my day sau Addicted amintesc de maestrii Coldcut si St. Germain. Vocea generoasa a solistei Joy Malcolm, cand ampla si plina de tonus, cand jucausa, seducatoare si aproape stranie, te poarta prin povesti in ritm de dub twist, tango si chiar drum&bass. Tears Running Dry si Fallen Angel sunt piese de inspiratie vintage, aproape de stilul lui David Bowie.

Waldeck a lansat o serie vasta de piese off-the-record cat timp a lucrat in Austria. Din nefericire, majoritatea au existat in editii limitate sau au fost incluse pe compilatii greu de gasit. Printre ele se numara The Night Garden Reflowered, Balance of the Force si This Isn’t Maybe. Waldeck a incercat sa anuleze scepticismul publicului vizavi de fluctuatiile de voce, feminin-masculin, in cadrul aceleiasi melodii, dezvelind o versatilitate a sunetului nemaintalnita, care pastreaza muzica nealterata si ii ofera chiar mai multa amplitudine. Sunt de acord ca a reusit. Voi?