Inainte sa ascult The People’s Key, albumul lansat de Bright Eyes luna trecuta, aveam impresia ca solistul Conor Oberst nu poate sa cante si ca muzica trupei e numai buna pentru o gasca emo sa fie fredonata cat timp trag un joint. Acum cred ca numai Radiohead a lansat in februarie un album mai fain.
Recunosc, muzica facuta la începuturi de Bright Eyes e ca o incrucisare nenaturala si ilegala intre Placebo si Sufjan Stevens, facuta in garaj. Chitarele acustice fara duh, inregistrarile lo-fi, povestile de iubiri ratate, droguri si crize existentiale, spiritualismul febril, ba chiar si parul negru al lui Conor perfect lins in orice ipostaza fac din Bright Eyes cel putin un simbol al acum apusei generatii emo. Nu ca ar fi ceva rau in asta, doar ca pana si adolescenta se termina la un moment dat, oricat de lunga ar parea in nelinistea ei. In plus, a existat un Elliott Smith care sa defineasca genul.
[Shell Games]
Din fericire, dupa o mana de albume (printre care sunt intoxicante Fevers and Mirrors, Lifted si I’m Wide Awake, It’s Morning), Bright Eyes au descoperit sintetizatorul, iar Digital Ash in a Digital Urn e numai despre asta. Daca liric nu s-a schimbat nimic, trupa a cautat alt stil. Apoi a venit Cassadaga, un album concept pe cat de grandios, pe atat de reusit in ceea ce-si propune. Intre timp, Oberst s-a politizat, sustinand PETA si campania lui Obama. A pornit un alt proiect, Desaparecidos, o trupa mai degraba punk si a lansat doua albume solo orientate spre folk care pareau sa inghita pentru totdeauna Bright Eyes.
Asa am ajuns la The People’s Key, anuntat initial ca un ultim album semnat Bright Eyes, dar ulterior acest lucru a fost infirmat. Totusi, senzatia pe care o lasa e una puternica de final, daca nu al trupei atunci al unei perioade indelungate. Cel mai usor e sa compar aceasta impresie cu cea lasata de capitolele finale dintr-o serie de filme sau carti. De exemplu Matrix Revolutions, in care lumea pare goala in afara de ceata de Smiths, iar tot ce a ajuns sa fie familiar e distrus. Sau, ca tot urmeaza sa apara ultimul film, Harry Potter and the Deathly Hallows in care toate itele sunt legate, din care lipseste Hogwarts, iar jumatate din personaje mor. La fel exista si in acest album o liniste, o resemnare, o completa detasare de tot ceea ce a fost spus pana acum, de parca ar fi intervenit o mare oboseala de a repeta aceleasi teme si o regasire a lucrurilor cu adevarat importante.
[Jejune Stars]
ThePeople’s Key e o munca de grup. Trupa isi are originile in Omaha, Nebraska, apartinand de casa de discuri Sadle Creek Records, mama pentru ceea ce e cunoscut ca The Omaha Sound (un folk devenit fie mai punk, fie mai electro). Colaboratorii albumului sunt membri ai altor trupe semnate la aceasta casa de discuri, ca intr-o mare reuniune de familie: Now It’s Overhead, Cursive, Autolux, The Faint si alte trupe care merita fiecare ascultate (de cautat pe canalul Sadle Creek Records). Poate de aici vine si titlul albumului, the people’s key fiind un alt nume pentru sol major, cel mai raspandit acord in muzica populara si clasica.
Implicarea celorlalte trupe contribuie la complexitatea instrumentala a pieselor, aducand detalii care le face captivante si pline de ritm. Chitarele, basul si percutia specifice invitatilor sunt reusite si impresionante, fiind suplimente grozave in muzica Bright Eyes pe langa pianul, clapele si sintetizatoarele acesteia.
Cel mai important si deosebit aspect al The People’s Key sunt insa versurile si lirismul lor revizuit in ceva mult mai fin. Nu mai e deloc vorba de framantari personale si nelinisti adolescentine. Ca si in soundul trupei, a intervenit o maturizare care nu mai e asa inclinata spre drama ci spre intelegere si asumare. Introducerea albumului si alte cateva momente raspandite de-a lungul lui sunt fragmente dintr-o conversatie pe care o poarta Denny Brewer cu fiul sau, amandoi membri ai formatiei texane Refried Ice Cream si prieteni cu Oberst. Initial poate parea exagerata sau comica, nu foarte departe de o emisiune de televiziune pe teme spirituale. Este o predica despre originile omenirii, de la Biblie la credintele sumeriene in reptilieni (reproduc cu rusine acest cuvant), pana la Hitler, calatorii in timp, teoria sirurilor si drumul spre iluminare, incheiata cu o pledoarie spontana pentru iubire si compasiune.
Pauza in care puteti rade.
Revenind, trebuie mentionata sinceritatea si caldura acestor relatari, nu foarte diferite de versurile cu care ne-a obisnuit Oberst. Firewall are o gratie transformata treptat de orchestratie intr-un mars spre lumea din spatele cotidianului. Apoi Shell Games are stofa de single dansabil de difuzat la radio, desi e despre acceptare. Haile Selassie, asa cum ii e si numele de rege etiopian si mesia al rastafarianismului, e o piesa psihedelica despre iubirea salvatoare. Approximate Sunlight e o introspectie solemna despre volatilitatea timpului, fiind parca o piesa pop din 90 cu tempoul redus la niste batai greoaie. Jejune Stars e cea mai incarcata de rock si e irezistibila in sensibilitatea ei (“Every new day is a gift, it’s song of redemption/Any expression of love is a way to return / To that place…the voice in the back of my head says that I don’t deserve”). Toate piesele sunt pline de energie si optimism, aruncand o privire de ansamblu asupra celor ce ne fac sa traim mai linistiti, mai fericiti. Doar Ladder Song cu pianul ei bocitor se rupe de restul albumului, parca desprinsa din albumele anterioare.
Poate solilocviile lui Brewer par niste “psychobabble”, cuvant care apare intr-un vers, dar albumul se si autoironizeaza – ca in Approximate Sunlight unde ascultam “It’s been said we’re post-everything” . Intai au fost simbol emo, mai nou sunt vazuti ca mari hipsteri abordand subiecte grandomane, dar Bright Eyes chiar sunt dincolo de muzica indie-alternativ actuala, pentru ca sunt originali, surprinzatori si foarte implicati in ceea ce canta.
