And this is not even new. Nici filmul, si cu atat mai mult, nici concluzia. Dar e atat de realist, ironic, devastator si dezarmant incat ramane in my top 5 all time favorites. In plus, te intriga serios in privinta exersarii sindromului Tourette pe pajistile, in parcurile, gradinile si strazile din oras.

Dar sa incepem cu inceputul. Cand Tom, un tanar ilustrator cu vocatia de arhitect ratata, o intalneste pe Summer,  o secretara cu sindrom post depresiv si tunsoare frantuzeasca stil anii ’60, e ferm convins ca a intalnit-o pe femeia vietii lui. The one, and only, pe care a cautat-o ani la rand, si a carei existenta nu a putut-o contesta niciodata.

Convingerea lui e pusa de “vocea narativa din background” pe seama filmelor romantice si a albumelor britpop ce i-au leganat adolescenta. Pentru Summer, lucrurile au stat taman pe dos: marcata de divortul timpuriu al parintilor, tanara pune la indoiala existenta iubirii, preferand o viata fara niciun fel de atasamente.

[Since the disintegration of her parent's marriage she'd only love two things. The first was her long dark hair. The second was how easily she could cut it off and not feel a thing. Tom meets Summer on January 8th. He knows almost immediately she is who he has been searching for. This is a story of boy meets girl, but you should know upfront, this is not a love story.]

Poti incepe de pe acum sa uiti de toate scenariile fabricate in care fericirea zaharoasa este ingredientul nelipsit pentru un happy-end. 500 Days of Summer este un film care ia viata (in piept) asa cum este ea de fapt. Asta nu inseamna ca povestea e lipsita de optimism, dar farmecul ei, atat de personalizat, care te face sa o imbratisezi, vine din realism si franchete. Fiecare a iubit la un moment dat fara sa i se intoarca sentimentele, iar lucrurile nu s-au rezolvat, ca prin minune, in regim strict paradisiac Hollywoodian. In viata de dincolo de ecran, oamenii nu alearga exaltat prin aeroport dupa cel plecat, nu deseneaza plaje intregi cu declaratii de amor si nici nu se (prea) intorc, ca prin minune, la cei abandonati. That, unless, we talk about the only exception I happen to know. Dar, de regula, viata isi continua cursul, mai greu sau mai lesne, pentru fiecare, iar fiecare, cu inima putin mai grea si increderea putin mai sifonata, isi continua questul in cautarea acelui ceva care ii poate face fericiti.

Despre asta vorbe;te, pe un ton cand candid, cand expansiv si comic, cand dramatic prin exaltare, 500 Days of Summer.

Cu un final atipic, care, fie iti lasa un gust dulceag-amar, fie te face sa ii dai completa dreptate, filmul lui Marc Webb e cea mai buna chestie pe care am vazut-o in 2009. Şi la pachet cu cel mai potrivit soundtrack, plin de The Smiths,  Regina Spektor, Feist, Carla Bruni, Simon & Garfunkel sau She & Him (bandul in care canta Zooey Deschanel & husband). You’ll love Zooey, you’ll love Joseph, and if not, you’ll just love the story. Pentru ca poate fi, pentru oricare dintre noi, adevarata.

Voua cate zile v-a luat sa uitati pe cineva?