Urmeaza testimonialul unui nemultumit. Va voi vorbi despre ce nu este jazzul, despre cum magia nu e o insiruire searbada de incantatii si despre cum la concertul Butterflies in My Stomach din Silver Church fluturii din stomacul meu s-au inecat de suparare in bere.

Pana saptamana trecuta nu stiam mare lucru de trupa romaneasca Butterflies in My Stomach. Citisem ca muzica lor e un nu-jazz condimentat cu funk si auzisem in diverse locuri piesa Lucrurile Bune, al carei refren lipicios mi-a ramas toata ziua in cap, incat m-am surprins de mai multe ori fredonandu-l. Asta si promovarea intensa pe care clubul le-a facut-o pe facebook cu marturiile unor actori si cantareti (de gasit aici) despre senzatiile puternice ce le-au trezit lor fluturi in stomac, m-au facut sa ma prezint joi, 31 martie pe la ora 21, in Silver Church.

Pana pe la ora 10 jumatate atmosfera a fost incalzita de Electric Brother cu mixuri dansabile, visatoare, usor trippy, depasind necesitatea unui fundal sonor pe masura ce lumea se aduna in club si devenind un show in sine, ba chiar unul foarte bun. Cristian “Electric Brother” Stefanescu trebuie sa fie cel mai prolific DJ roman, avand o emisiune la Radio Guerrilla (RetroElectro), semnand coloana sonora pentru filme romanesti ca Boogie si Marti dupa Craciun, nominalizat pentru ambele la premiile Gopo, cunoscut si pentru proiectul Aievea (ultimul album, Cinema, e de descarcat liber). Din pacate a fost prezent doar pentru warm up si, pentru ca el a parasit scena, revin si eu la nemultumirile mele.

Intai de toate, sa lamuresc cum inteleg eu jazzul: ca pe o perfecta armonie intre instrumente, fiind tinute laolalta de o puternica pasiune – atat exterioara, pentru muzica desfasurata pe scena, cat si una interioara, ca o apasare sau o lejeritate ce trebuie exprimata prin respectivele instrumente. Poate ca aceasta intelegere a mea e valabila pentru toate genurile muzicale, dar in cazul jazzului rezultatul imbinarii perfecte intre instrumente si muzicieni tine mult mai tare de senzorial decat in alte genuri, iar eu ca spectatotr ajung sa simt mult mai repede ardoarea care ghideaza desfasurarea de pe scena. Cat despre nu-jazz, acesta e doar o adaptare a jazzului in contextul contemporan, cunoscuta fiind maleabilitatea acestuia (si evolutia sa de-a lungul a 90 de ani, usor de urmarit aici). Nu-jazzul aduce elementele funk si electro folosindu-se de sintetizatoare si de versiunile electrice ale instrumentelor traditionale.

In concertul de joi, armonia a fost mai degraba inlocuita de galagie si disonante, cel putin asa pot eu descrie senzatia coplesitoare de a fi asaltat din toate partile de sunete insuficient detasate incat sa poata fi deosebite, dar si insuficient legate incat sa formeze un intreg. Chitara a fost banala, iar tobele puteau la fel de bine sa fie inlocuite cu vuitul unor autoturisme de pe sosea,pentru ca in niciun caz nu au furnizat acele vibratii esentiale asa cum au fost prezentate in incheiere cand am facut cunostinta cu membrii trupei. Pianul electric a sunat in majoritatea pieselor ca de plastic, nici macar metalic, dar a avut mici straluciri in cateva momente solo. Momente care, devenind aproape tripuri, au fost cele mai placute. Apoi Ieronim, membrul trupei responsabil de computerul ce mai nou nu lipseste de la niciun concert, a fost de laudat pentru trombonul cu care a spart in mai multe randuri monotonia. Ar fi fost inca si mai interesant daca in loc de samples de flaut si saxofon ar fi folosit efectiv aceste instrumente. Bujor, basistul, a fost un alt punct pozitiv, prin contrabasul electric si mai ales prin energia care izbucnea din el pe scena. Dar repet, armonia intre toate aceste instrumente a lipsit aproape cu desavarsire. Iar aceasta lipsa de acord intre membri a fost cel mai puternic evidenta fata de solista Maca, permanent inundata de instrumental si acoperita pana la punctul in care mai bine lipsea.

De solista in sine sunt poate cel mai nemultumit. Complet neremarcabila, vocea ei pe scena este si neputincioasa si plata. E de ajuns ca versurile pieselor sunt simple si simpliste, mai mult refrenuri indelung repetate decat vreo linie incarcata macar cu o farama de magie. Ultimul lucru de care era nevoie a fost sa fie interpretate de o voce monotona, care nu a lasat nicio nota aparte, esuand lamentabil atunci cand a incercat. Ceea ce mi-a placut la inceput la Maca a fost comunicarea cu publicul, dar pana la final a ajuns sa imi para exact ca un director de relatii umane: multa vorbarie, multe dulcegarii, dar care sunt false si care oricum nu transmit de fapt nimic.

Muzica lor in intregime pare sa nu transmita nimic. Albumul pe care l-au lansat in cadrul acestui concert se numeste Magic Store. In acest sens, magazinul lor magic se aseamana cu o taraba multicolora de la un balci, plina de distractii naive si nu foarte bine lucrate. Iar concertul a fost un spectacol de iluzionism, nicidecum vreo sedinta de magie. Trupa isi poate prezenta pe blog albumul ca avand o poveste “comuna tuturor celor care au trait, macar o data sau macar pentru cateva ore, emotia îndragostirii, a pierderii de sine, a haosului fericit”, dar nu e decat o schita buna de impresionat liceeni inamorati, precum cei din club care la fiecare din cuvintele pretioase rasfirate prin versuri, precum iubire sau romantic, simteau nevoia aproape pavloviana de a se saruta.

Naivitatea discursului trupei se poate vedea cel mai bine in concursul care a insotit lansarea albumului. Acesta a constat in a raspunde la intrebarea “Tu ce ti-ai cumpara dintr-un magazin magic”, iar intre piese Maca a citit cate un raspuns din cele cinci castigatoare. Raspunsul “mi-as cumpara inspiratie sa-mi fericesc jumatatea in fiecare zi din cea mai frumoasa perioada din viata mea si o bagheta magica cu care sa prelungesc perioada la nesfarsit” e la fel de magic precum intregul concert (pe celelalte le puteti citi pe blogul oficial).

Ceea ce m-a uimit cel mai mult in cadrul concertului a fost sa aflu ca trupa exista de aproape 6 ani. In conditiile acestea mi se pare chiar rusinoasa o asemenea desfasurare, mai ales punctata de probleme tehnice. Asa ca eu ma declar multumit de berea inclusa in costul biletului si de cele ce i-au urmat, numai bune sa inece asemenea roi de fluturi zgomotosi, banali si efemeri. Si mi-a plăcut că mi-a amintit de existenta unora ca Zero 7, Sia sau macar Luiza Zan.

Pe aceeași temă: