Aseara in Silver Church, pe la 22 fara 5 admiram combinatia dintre firma luminoasa rosie a clubului si neintreruptul sir de candelabre de pe tavan. Pregateam poetismul din mine, recunosc.
Cateva minute mai tarziu aveam sa uit de tot decorul inconjurator, aveam sa fiu fermecata inca o data de o prezenta pe care o simt ca fiind esenta feminitatii. Intr-o rochie de papusa, cu chipu-i incadrat de bucle si de o palarie chic, Alexandrina a intrat pe scena si a amutit o mare de oameni. Asta pana ne-am dezmeticit si am intampinat-o cu aplauzele corespunzatoare si entuziasmate. A cantat…o buna bucata de timp. A umplut-o cu ce are ea mai bun de dat lumii, cu poezie aleasa si note potrivite, duioase sau tulburatoare.
A inceput cu “Noi doi”, singura la pian, si a continuat cu “Fata merge pe jos”. Doua piese mai tarziu si-a chemat o “complice”: pe Roxana Moisanu din nou la harpa si a profitat astfel de moment sa-si odihneasca putin mainile. A urmat un alt invitat special, Mladen Spasinovici la violoncel. O prima parte intima si “cuminte” s-a incheiat cu “Avionul de aur”, o piesa in ton cu cerceii Alexandrinei. Apoi aceasta si-a invitat in scena intreaga trupa: Ursu (bass), Norbi (tobe), Fisa (chitara electrica/acustica) si Silent Strike (sintetizator).
S-au insiruit apoi pe nesimtite piese precum: “Om de lut”, “Pijamale reci”, “Printre Flori”, “1,2,3” (prezentata de Alexandrina ca “povestea preferata”), “Te simt”, “Cea mai frumoasa parte”. In final, Alexandrina a cantat “Femei”-le, dansand si reprezentandu-le cum nu se poate mai bine, primind in dar si un “A” imens si moale, cusut de o admiratoare. Desi parea a fi o incheiere a concertului, Alexandrina s-a lasat induplecata de aplauzele si urale necontenite si s-a intors pentru a mai canta “Nimic nu e ca tine”, “Numai tu” si de data asta chiar ultima piesa, “Maria (de leagan)”. S-a bucurat minute in sir de dragostea si atentia abatute asupra ei, s-a emotionat si poate tocmai de-asta, intr-o dulce naturalete, s-a incurcat usor la ultima piesa.
Despre concertul acesta as vorbi si din prisma publicului. Pentru ca sunt artisti care-ti atrag atentia asupra a ceea ce se intampla pe scena, facandu-te poate sa uiti de tine. Si sunt artisti, precum Alexandrina, care dimpotriva, te apropie de tine. Care izbutesc intr-un mod aproape neverosimil sa spuna in vorbe si note povesti de iubire, povesti de intimitate. Poate nu intamplator, am vazut in jur oameni care se atingeau afectuos unii pe altii sau oameni care-si tineau mana pe piept sau pe gat, ca intr-o continua emotie provocata de muzica Alexandrinei. As spera in final sa pot spune ca pe masura daruirii ei publicului din seara trecuta, pe atat s-a daruit si acesta ei.
Foto: Catalin Cristea
