In 1978 televiziunea maghiara a difuzat in intregime campionatul mondial de fotbal din Argentina.
In toata partea de vest a Romaniei era destul de usor sa receptionezi televiziunea maghiara, iar campionatul era ceva de neratat in acea vreme.
Inainte de inceperea meciului, televiziunea a transmis in direct de la Montreux Jazz Festival, un concert al unui tip de culoare, care canta la o chitara rosie. Era vorba de Muddy Waters. Astfel, desi atunci era in varsta de doar 13 ani, s-a nascut pasiunea pentru blues, a celui ce a urmat sa devina cel mai cunoscut bluesman roman, atat in tara cat si in afara – A.G. Weinberger. A.G. a ramas profund marcat de concertul lui Muddy Waters, vazuandu-se inca de atunci in pielea marelui chitarist.
Imi plac foarte mult posterele de concert, incercand pe cat posibil sa nu plec de la evenimente fara o amintire de genul acesta – daca se poate si semnata de catre artisti. Cred ca posterul poate spune multe lucruri despre cum va fi concertul, cat si bineinteles despre artist/i. Am remarcat un lucru deosebit la posterul pentru concertul de sambata seara al lui A.G. Weinberger din Wings Club. In coltul din dreapta sus, aproape ascuns, sunt 3 pictograme, alaturi de o referinta din Biblie, Matthew 7:7 (Matei 7:7). Versetul spune : “Cereti si vi se va da; cautati si veti gasi; bateti si vi se va deschide.” Sunt intotdeuna bucuros sa vad astfel de mesaje, plasate sublim. Astfel, A.G. ne indeamna sa cautam in viata ceea ce ne dorim cu seriozitate si persistenta, trecand peste obstacole si astfel vom primi, ne vom indeplini acel scop, pasiune sau dorinta. Mesajul mi se pare extraordinar, cat si felul in care a fost transmis.
In ciuda faptului ca publicul a fost limitat sambata seara, A.G. a urcat pe scena putin dupa ora 22, alaturi de prietenii si camarazii lui de trupa. La inceput, a explicat ca nu prea mai exista trupe sau cantareti in Romania care sa cante in adevaratul sens al cuvantlui rock n roll, asa ca a descris ceea ce urma sa auzim ca “rock stramosesc”. Avand ca titlu, Back to the Roots, A.G. chiar a furnizat, asa cum scrie si pe poster, un flux continuu de jazz, blues, world si funk. Am avut placerea sa ascult 16 piese pline de sentiment, avand o variatie permanenta a ritmului, stilului si chiar a genului din care piesele provin. Tot concertul a fost ca un roller coaster, foarte bine echilibrat, plin de surprize placute.
Deschiderea a fost cu Hucklebuck si I’m Leaving you Woman, a lui Stevie Ray Vaughn, incalzind astfel atmosfera. A urmat Born Under a Bad Sign a lui Albert King, un blues veritabil, continuind cu As Long As I Have You a lui Willie Dixon, un artist dupa care multe trupe au realizat cover-uri. Am avut placerea de asemenea ca intre piese sa ascult povestile lui A.G. despre intamplari din timpul petrecut in America, in inima blues-ului; povestile de acest gen sunt in opinia mea o parte integranta care introduc publicul cu atat mai mult in atmosfera. Concertul a continuat cu o alta melodie foarte cunoscuta a lui Willie Dixon, I Just Wanna Make Love to You, pe care trupa a cantat-o in varianta blues in prima parte, in a doua jumatate urmand sa schimbe brusc ritmul si tempo-ul catre un jazz de cea mai buna calitate, nemauzind-o pana acum intr-o astfel de interpretare. Dupa aceasta, A.G. ne-a dus inapoi in timp, tot in America anilor ‘50, de dupa Al Doilea Razboi Mondial. In acea perioada a aparut, pe langa masinile foarte frumoase, cocktail-uri sau fast-food-uri, windsurf-ul si odata cu el surf music, gen muzical care a stat la bazele rock n roll-ului. A.G. a amintit nume precum Dick Dale sau The Ventures, pe care ii considera printre maestrii muzicii instrumentale. Trupa a interpretat un surf medley, care a inclus fragmente din Walk Don’t Run, Pipeline si Miserlou, totul intr-o interpretare foarte viguroasa. Apoi A.G. ne-a dus in lumea jazz-ului, unde ne-a vorbit despre Charlie Parker, un celebru saxofonist, care a fost intr-o relatie foarte apropiata cu publicul; am ascultat una din cele mai representative piese ale lui, Billies’s Bounce, incheiat cu un solo de tobe care a pus in evidenta talentul lui Matt Smith, tobasar american in varsta de doar 21 de ani. Parea ca betele de tobe sunt ca niste extensii fizice ale mainilor, avand o viteza si o dexteritate care mi-au amintit de solo-urile pe care le-am auzit acum 2 ani la Masters of Jazz in ultima zi, cand a urcat pe scena Brandford Marsalis Quartet, avandu-l la baterie pe Justin Faulkner. Revenind la blues si la inca o compozitie a lui Willie Dixon, a urmat Wang Dang Doodle, care parca a invitat pe toata lumea la dans. Spre sfarsit, A.G. a cantat Blackbird de la The Beatles, Beast of Burden si Jumping Jack Flash de la Rolling Stones.
Trupa a fost total profesionista, dand in permanenta tot ce e mai bun, si cantand in forta tot concertul, inchizand seara in aplauzele publicului. Nu stiu cum sau de ce asa tarziu, dar a fost prima data cand l-am vazut pe A.G. intr-un concert live al lui; l-am vazut inainte doar in cadrul duo-ului cu David Broza de la Ateneu si in jam session la Sighisoara, acum 2 ani, dar niciodata singur intr-un show al lui. Am fost placut impresionat de trupa, cat si de povestile lui A.G., sperand sa revin cat de curand la un concert al lui.
